Știu ce-am să fac de Centenar

M-am dus la Moromeții 2 cu toate prejudecățile activate, gata să le las să mi se așeze în fața ecranului, ca o perdea de purici. Că volumul doi din Moromeții e, oricum, mai slab ca primul, ce să mai scoți din el?! Că m-am săturat de atâta sărăcie și de atâta cenușiu, cât are viața în România, și iar au făcut ăștia film alb-negru, ca să extragă arta dintr-o lipsă, cum e pe la noi. Și că nu mi-a plăcut nici primul Moromeții, pe vremea aia când nu eram așa pretențioasă ca acum, după ce am văzut miliarde de culori digitale și efecte 3D fabuloase, din spatele unor ochelari care fac lumea să iasă din filme și să-ți vină sub nas.

Recunosc că mă gândisem că, dacă n-o să-mi placă filmul, plec la jumătate și spun că am un deadline – fiindcă noi, ziariștii, avem mereu scuze pentru orice impolitețe. Când eram tânără, m-a învățat un tip cu experiență în presă că meseria asta e oribilă, dar îți poți scuza cu ea orice mizerie, declarând că bădărănia pe care ai spus-o sau comis-o intră ori sub incidența unei deadline presant care te-a scos din normalitate, ori în obligația ta profesională de a fi extrem de critic sau de a verifica uluirea și reacțiile celor din jur pentru un reportaj la care lucrezi.

Dar s-a întâmplat acolo, în sala de proiecție, ceva inexplicabil. Filmul a început, iar perdeaua de purici a ideilor mele preconcepute s-a dat singură la o parte și lumea de dincolo de ecran s-a deschis ca o fereastră spre toate durerile din mine, spre toate lucrurile pe care le credeam uitate dintr-o copilărie pe care parcă n-am trăit-o, dar am visat-o cândva într-un coșmar terminat cu suspine, spre toate cărțile care m-au salvat de la moarte prin emoția și splendoarea lor – începând cu cărțile lui Marin Preda, trecând prin restul literaturii române și terminând cu cărțile lui Marin Preda – spre toate iubirile posibile, dar neîntâmplate, risipite între obligații și umilințe ale unei sărăcii intrate în oasele mele și ale părinților și ale bunicilor mei care au murit, cu toții, săraci.

Și filmul nici măcar nu avea actori, deși citisem înainte distribuția și-aș fi putut să jur că-i știu pe toți, că doar toată lumea îl știe pe Mălăele, e superfunny, iar pe Dorina Chiriac o citesc pe Facebook și-i dau ador la postări. Și pe Caramitru îl știu, mi-am și făcut odată o poză cu el, iar pe Oana Pellea am văzut-o de curând la operă. Dar filmul nu avea actori. Erau acolo chiar personajele din cartea pe care am învățat-o pe dinafară, înainte de admiterea la filologie, c-am fost elevă conștiincioasă și mă și temeam ce-am să mă fac dacă nu am să intru. Erau Moromete, și Cocoșilă, și Catrina, și Fica, și Țugurlan, și Mărioara. Și Niculae, care-mi zâmbea trist mie, numai mie, și aș fi vrut și eu să-i spăl picioarele și-n ziua următoare să-l sărut,  ademenindu-l sub șopronul de fân,  fiindcă uitasem,  uitasem că sunt azi bătrână,  de-o seamă cu mă-sa.

Nu sunt în stare să spun mai nimic despre film. Am plecat capie, ca după o primă întâlnire de dragoste ale cărei detalii s-au șters toate și m-au lăsat cu o stare de plutire, de dor, de urgență a celei de-a doua întâlniri. Așa că știu ce-am să fac de Centenar, în prima mea zi liberă după o mie de zile de muncă. Atunci când alți români vor chefui, bucuroși că s-a crăpat de 1 decembrie și de fix 100 de ani de mândrie locală, eu am să merg, a doua oară, la Moromeții 2. Ca la o a doua și poate ultima mea întâlnire de iubire. Ca să-mi aduc aminte de tot ce-ar fi putut să fie în țara asta, în care, uite, trăiesc vrăjitori care știu să prefacă paginile adolescenței mele în filme ale veșniciei. Și pe actorii mei cunoscuți în personaje neștiute încă. Și vârsta mea, mereu crescândă, în viață fără timp. Și zvâcnetele sufletului meu ars de dor, în imagini, dincolo de fereastra unui ecran în doar alb și doar negru.

Nu-mi pasă deloc de sărbătoarea națională, iar România nu o mai iubesc. Prea mi-a fost neîmpărtășită iubirea și ne-ntoarsă prin gesturi, ca să insist așa, ca proasta, ca o adolescentă îndrăgostită de un poet mort. Dar voi serba, și eu, în felul meu, nu la paradă, ci la cinema. Cu un film românesc care pare filmat cu un efect invers celui 3D, în care imaginile nu ies din ecran spre tine, ci te trag pe tine înăuntru. Iar ochelarii, făcuți din sărăcie, fără brațe de plastic, se pun singuri, la sfârșit, cu o peliculă de lacrimi.

P.S. După film, au venit în sală câțiva actori. Ziceau că au jucat în film, că e și un producător acolo… Nu i-am crezut. Trebuie să merg și să verific și asta, de 1 decembrie…