Ador povestea lui Harry Potter și, dincolo de uluirea mea constantă față de construcția întortocheată și desăvârșită a celor zece volume care-și împletesc perfect între ele toate amănuntele – sunt șapte capitole ale aventurii lui Harry în școală, dar există și alte trei volume inspirate din universul Potter: Animale Fantastice și unde le găsești, Harry Potter și copilul blestemat și Animale Fantastice, Crimele lui Grindelwald-, așa cum v-am mai spus, sunt fascinată de similitudinile dintre lumea vrăjitorilor și lumea noastră.
Un alt exemplu care m-a făcut să observ cu admirație felul în care parabola se desface în straturi – alături de cel despre care am scris săptămâna trecută ( Sigur că asta e în mintea ta… Dar de ce ar însemna că nu-i adevărat?) este cel al temei emancipării, atât de prezente și în viața noastră, dar și în cărțile lui J.K. Rowling.
Dorința de evoluție, de emancipare, de independență este nu doar a celor care învață, în școală, cum să devină vrăjitori, să-și găsească menirea și să despartă binele de rău, ci și a diverselor caste oropsite, alungate, marginalizate de către vrăjitorii puternici din poveste… Așa cum și noi, non-magicii, muggles, mageamiii, încuiații, avem atâta otrăvită sete de a nedreptăți felii întregi din populația pământului, pe baza unor criterii absurde, și vrăjitorii devin nemiloși și exploatează sau supun uriașii, goblinii, elfii… Așa se ajunge, firesc, la faptul că uriașii se revoltă, goblinii își arată constant nemulțumirea față de felul în care sunt tratați de lumea vrăjitorilor, centaurii se retrag în pădure și nu mai acceptă să le fie încălcate teritoriile, iar spiridușii de casă își revendică, unul câte unul, eliberarea de la obligația treburilor domestice neremunerate și nerecunoscute la justa lor valoare.
În mișcarea spiridușilor am găsit, cumva, omoloaga mișcării feministe care mi-e mie atât de dragă și atât de apropiată, încât știu pe de rost toate prejudecățile îndreptate împotriva ei și felul în care oamenii își găsesc motive să râdă de feministe. Dobby este cel care, cerându-și libertatea și eliberându-se de sub tirania familiei Malfoy, se afirmă ca primul spiriduș liber și cere să fie plătit pentru muncile sale. Primii care sunt oripilați de erezia lui Dobby sunt chiar confrații săi – așa cum, din păcate, femeile sunt primele care se dezic de femei. Winky, o altă spiridușă, îi spune îngrozită lui Harry Potter că Dobby pretinde să fie plătit, dar că ea l-a sfătuit de bine: „I-am spus: Dobby, du-te găsește-ți o familie drăguță și așază-te și tu la casa ta! Dar el face tot felul de fițe, domnule, care la elfii de casă nu se cade. Io i-am spus: Dobby, dacă tu mai faci figuri dintr-astea, parcă văd c-ai să te trezești în fața Departamentului pentru monitorizarea și controlul creaturilor magice, ca ultimul goblin!”. („Harry Potter și Pocalul de foc”).
Din partea vrăjitorilor progresiști, Hermione este cea care decide să ia partea celor defavorizați și să arate lumii că spiridușii de casă, cei care găteau, făceau curat în case și palate, spălau rufele și îngrijeau copiii stăpânilor vrăjitori – stăpâni care îi și altoiau sau pedepseau după pofta inimii – trebuie eliberați de această servitute obligatorie a treburilor domestice prestate fără simbrie.
„Dar lor le place să facă curat și să gătească fără salariu pentru cei puternici!”, i se răspunde micii revoluționare. „Asta e menirea lor pe pământ și îi umple de bucurie!”. „Nimeni nu i-ar mai iubi dacă s-ar împotrivi destinului lor și ar cere să fie luați în seamă mai mult sau, Doamne ferește, plătiți pentru munca lor de acasă”. „Ei sunt iertători, nu se supără când stăpânii îi bat, știu că au greșit!”, îi zic cei din jur, încercând s-o facă să se simtă prost și pe ea, inițiatoarea mișcării de eliberare, dar și pe spiridușii care dădeau semne că da, nu e tocmai corectă lumea magică. „Doar spiridușii urâți, pe care nu-i iubește nimeni și nu-i vrea niciun stăpân puternic în casa lui se apucă să se revolte” – li se tot spune, așa cum, știm cu toții, ni se spune și nouă, feministelor, de atâta vreme, într-o ploaie de ironii înmuiate în prejudecăți. Că dacă ceri drepturi egale în societate ești, de fapt, o femeie urâtă, neiubită, neîngrijită, care-ți verși amarul astfel, invidiindu-le pe suratele tale așezate, cum zice Winky despre Dobby, ” la casa lor”. Că femeile nu se cade să facă fițe și că, dacă refuză să facă toate treburile casnice, deci să muncească de două ori, neplătite, își trădează menirea pentru care au venit pe lume…
Coincidența merge și mai departe pentru că Emma Watson, actrița care a interpretat personajul atât de interesant și de viu al lui Hermione, este ea însăși în viața de dincolo de ecran o mare și curajoasă activistă feministă, una dintre susținătoarele mișcării #metoo și a mișcării Time’s Up, o inițiatoare a fondului pentru Justiție și Egalitate dedicat femeilor care au nevoie de asistență și sprijin în America și în Marea Britanie – așa cum și Hermione a inițiat, în lumea magică, crearea Frontului pentru eliberarea spiridușilor de casă. Pentru care, însă, nu prea a reușit să adune adepți…
Nu vreau să cred că similitudinile vor merge mai departe și, așa cum, de fapt, Hermione a eșuat, finalmente și noi, cele pornite pe drumul către autonomie- așa cum îl definește profesoara mea Mihaela Miroiu – vom eșua și vom continua să fim trimise la cratiță sau la brațul bărbaților puternici, ca decorațiuni de lux… Iubirea dintre noi, femeile, și cei pe care îi naștem, îi ocrotim și îi iubim va învinge mereu, așa cum și povestea splendidă a lui Harry Potter este cea mai frumoasă dovadă că, în gând, în faptă, în lumea magică sau nemagică, binele învinge, iar răul, oricât de negru ar fi, este spulberat de forța măreață a dragostei.
