Am auzit mereu oameni care se declară nemulţumiţi de felul în care arată. Care fac eforturi colosale să îşi estompeze ridurile, să slăbească, să scape de celulită sau de guşă, să-şi netezească pielea creponată.
Ne plângem cu toţii spunând că am fi vrut să fim mai înalţi sau mai scunzi, mai slabi sau mai graşi, mai subţiri sau mai voinici. Mai maturi sau mai tineri. În jurul meu sau în publicaţiile de mare succes găsesc aproape peste tot discuţii legate de machiaje, de coafuri, de diete. Cele care au părul drept şi-ar fi dorit să îl aibă ondulat. Cele care au părul creţ se văicăresc că nu mai ştiu cum să-l întindă fără să-l strice. Cele care ţin Dukan vor să treacă la Montignac… În plus, se mai poartă machiajul smokey? Dar codiţă făcută cu creion negru în colţul ochiului? Te menţii mai mult după regimul disociat decât după dieta daneză?
Mie, însă, mi-ar plăcea să fim la fel de interesaţi de cât de arătoşi suntem pe dinăuntru. Să ne văităm că, fiindcă minţim sau bârfim prea des, ni s-a umplut sufletul de riduri şi să vrem să le estompăm. Să ne întrebăm dacă se mai poartă loialitatea sau trăim vremuri în care e de bon ton să fim ciubucari sau trădători. Să purtăm discuţii aprinse legate de şansa de a-ţi ispăşi vina recunoscând-o sau ascunzând-o până la moarte… Să ne pese de credinţele, de promisiunile, de adevărurile noastre, cel puţin la fel de mult, dacă nu mai abitir decât de buclele, fardurile sau portofelele pe care ni le-am cumpărat, după ce am studiat trendurile în câte o revistă. Pentru că merităm să fim întregi şi splendizi în tot ce ţine de noi, merită să încercăm să fim frumoşi şi pe dinafară şi pe dinăuntru şi asta nu de ochii lumii, ci de dragul propriei noastre împăcări.
Am putea să purtăm tot timpul cu noi tot ce avem mai de preţ, iar asta să însemne nu neapărat poşeta şi colierul, pantoful cu formă la modă şi cureaua „în tendinţe”, cât dragostea noastră fidelă, maternitatea devotată, toleranţa, bunătatea, demnitatea, curajul, nobleţea sufletească.
Mai e posibil?
