„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

O seară cât o viață. Lucia lui Andrei Șerban

de

Nu sunt, încă, pregătită, să scriu o cronică despre Lucia di Lammermoor, spectacolul lui Andrei Șerban de la Opera din București, și probabil că n-o să fiu pregătită prea curând. Dar sunt gata să vă povestesc, aici, la mine pe blog, unde mă simt între prieteni și știu că n-o să mă luați de nebună, despre ce am simțit, ce-am făcut, ce-am gândit fiind astăzi în sală, la repetiția generală cu public. (Vorba vine „astăzi”, că-i mâine deja și a trecut de mult de miezul nopții, chiar dacă zăpada de-afară, în complot cu luna rotundă și splendidă, și-au împletit luminile într-un soi de dimineață precoce, bizară și palidă, chiar la fereastra mea)…

Primul lucru pe care mi-am dorit să-l spun, să-l strig, să-l scriu pe toți pereții la ieșirea din Operă a fost: mergeți să vedeți spectacolul! Mai sunt încă două reprezentații având-o în distribuție chiar pe rusoaica asta în al cărei glas s-au cuibărit toți îngerii, toți demonii și toate păsările cerului, acum, vineri și duminică, pe 13 și 15 ianuarie! Luați ultimele bilete ACUM, chiar dacă sunt locuri în picioare, căci celelalte s-au vândut deja. Pun pariu că se vor mai găsi scaune prin sală, ale celor înzăpeziți sau rătăciți, sau chiar câteva dintre jilțurile bune, ale dedulciților la invitații primite prea ușor, care nesocotesc la fel de ușor miracolele. Dar chiar și dacă veți rămâne în picioare, veți simți că plutiți, va fi bine, credeți-mă! Luați-le! Iar dacă nici biletele astea nu le mai prindeți, faceți ce n-ați făcut niciodată! Sunați la Operă, zăpăciți-i cu telefoanele, puneți mesaje pe Facebook, așteptați-o pe Beatrice Rancea cu pancarte la ieșire sau implorați-l pe Andrei Șerban să suplimenteze cu încă un spectacol – zic și eu, poate sâmbătă, că e tot weekend?… – ca să aveți șansa să-l vedeți acum, într-o formulă cum n-a mai fost și poate nu va mai fi alta vreodată, căci invitata Venera Protasova pleacă luni, acasă, între nămeții ei din Tatarstan. Iar dacă nu reușiți, îmbulziți-vă cum făceau tinerii pe vremuri la Cenaclul Flacăra, fără să le pese că s-ar putea sparge câteva geamuri…

Știu, nu-i cumpătat deloc, dar chiar ar merita! Pentru că acolo, în sala de spectacol, având în fața ochilor Lucia lui Andrei Șerban, eu m-am simțit ca într-o altă lume, în care emoțiile nu mai aveau hățuri, iubirile mele toate, visate sau trăite, se întorceau, zvârcolite și tandre, la mine, pașii și gesturile artiștilor mă uluiau, iar muzica îmi ajungea, sunet cu sunet, în suflet, făcându-mă să simt că n-am mai auzit niciodată ceva atât de armonios, atât de trist, așa frumos.

Poate ar trebui să vă povestesc despre regia măiastră, despre dirijorul grozav, despre glasurile și gesturile soliștilor, dar nu sunt în stare să înțeleg cum s-au amestecat între ele de m-au făcut să tresar și să tac, să suspin și să-mi țin răsuflarea, să zâmbesc și să plâng, cu lacrimi bune, lacrimi de frumusețe, din acelea care nu dor și pe care nu poți să le-ascunzi, chiar dacă ai vrea. Căci, da, de emoție și de uimire, la Lucia di Lammermoor a lui Andrei Șerban am plâns ca la Romeo și Julieta. Ca la Me Before You. Ca la Furios și iute 7  (și nu mă contraziceți, căci dacă l-ați vedea, și voi ați plânge). Ca la colindul, pe trei voci, al copiilor mei. Ca la Kabaret, spectacolul în care dansează Beatrice Rancea la Iași. Ca la slujba de duminică în biserica în care pogoară, uneori, Dumnezeu, alături de umbra tăticului meu.

L-am întrebat, mai demult, pe dirijorul Voicu Popescu, ce anume din felul în care dirija Marin Constantin corul Madrigal făcea totul să devină atât de special. Dumnealui mi-a dat atunci cel mai simplu și mai frumos răspuns cu putință, din care am înțeles tot miracolul artei și n-am să contenesc vreodată să-i mulțumesc pentru revelație: „Știa să ducă sunetul până acolo unde el se preschimba în emoție”.

Asta face și Andrei Șerban. Duce regia, cu toată urzeala ei de muzică, de gesturi, de priviri, de tăceri, de triluri, de pași care urcă și coboară pe fuștei subțiri de lemn, de umbrele negre de ploaie, de mirese albe de dor, de batiste înroșite de sânge, de ape care spală păcate și lacrimi, până acolo unde totul se preschimbă în emoție. În minune.

V-am spus, am ales să scriu toate acestea pe blog, pentru că știu că mă citiți, mă iubiți și că nu veți lua în derâdere exaltarea mea, atât de curată. Nu știu să vă descriu ce s-a întâmplat pe scenă, doar vă pot spune, cu o reverență, numele celor care au fost acolo, pentru noi: Lucia: Venera Protasova – Rusia;  Edgardo: Ramon Vargas – Mexic;  Enrico: Cătălin Țoropoc; Raimondo: Ramaz Chikviladze – Georgia; Arturo: Andrei Lazăr; Alisa: Sorana Negrea; Normanno: Valentin Racoveanu, dar și pe ale celor care vor fi zilele următoare: Edgardo: Florin Guzgă – Opera Naţională Română Iaşi; Enrico: Adrian Mărcan  – Opera Braşov;  Raimondo: Horia Sandu; Arturo: Liviu Indricău; Alisa: Florena Radu. Toți, în spectacolul de operă Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti, libretul Salvatore Cammarano, bazat pe romanul lui Walter Scott “The Bride of Lammermoor”, regia Andrei Șerban, dirijor Marcello Mottadelli, decor Octavian Neculai, costume Lia Manțoc.

Și mai pot să vă spun că Lucia di Lammermoor, cu toată nebunia durerii ei născute din iubire, într-o lume în care femeile erau considerate doar pioni albi pe tabla de șah a unui destin jucat de bărbați, în versiunea regizorală desăvârșită a lui Andrei Șerban, naște și în noi, spectatorii, emoții și gesturi nebunești. Eu am plâns cu suspine, aveam mascara întinsă la colțuri de ochi și zâmbeam. Doamna care stătea lângă mine în lojă își făcea cruci mari, uluite, spunând aproape fără glas: „N-am mai văzut niciodată așa ceva”. Fata din fața mea își scosese inelele toate, ca să poată aplauda îndeajuns…

Nu mint. Așa a fost. N-am ca dovezi decât cuvântul meu, câteva dintre fotografiile făcute cu talent și cu mare iubire de fotograful acestui spectacol, Paul Buciuta, doar întâmplător soț al meu întru soartă și noroc, și filmulețul pe care l-am făcut cu mâini tremurânde la sfârșit, la aplauze, când m-am putut ridica în picioare în semn de omagiu, dar și ca să vă pot arăta că nu doar eu am strigat Bravo, nu doar eu am lăcrimat, nu doar eu m-am simțit binecuvântată să fi fost acolo, în sală, martoră a unei întâmplări fără seamăn pe lume.

Cinci minute de aplauze pentru o seară cât o viață.

P.S. Așa este, eu nu am aplaudat, căci cu o mână îmi ștergeam lacrimile, iar cu cealaltă țineam telefonul pentru dovadă și pentru amintire. Strig acum: Bra-vo! și aplaud în noapte, în zi, în veșnicia acestei amintiri.

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Ai avut dreptate. 🙂 Ma bucur ca ti-am urmat sfatul. Si ma bucur ca ne-am revazut.

    Loredana Dima 14 ianuarie 2017 1:33 Răspunde
    • Imi pare rau ca nu am stat impreuna, dar iti multumesc pentru revedere si pentru incredere. Mi-e dor sa scrii si tu, imi vine sa strig mereu celor care au atata de dat prin scris sa nu renunte, sa se tina de antrenament, sa faca asta in continuare, pentru ca e un har de pret… Te imbratisez cu mare, mare drag!

      Alice Năstase Buciuta 19 ianuarie 2017 11:18 Răspunde
  • Mereu reusiti sa transmiteti o emoție vibranta.Sunteti un talent!Voi merge la spectacol.Va multumesc mult!

    Jumanca Doina 14 ianuarie 2017 18:16 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title