„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Numai mamă să fii!

de

E mai ușor când ai copii. E mai simplu să înțelegi ce e viața asta și care-i sunt rosturile adânci. E mai la îndemână să te înalți, să devii mai bun, să te faci mai frumos, mai înțelept, mai curajos, atunci când ai lângă tine miracole crescătoare, minuni umblătoare, oglinzi măritoare.

Cei care aleg să nu devină părinți, convinși că aleg astfel calea ușoară, de fapt, apucă drumul cel mai anevoios, în care trebuie să se găsească pe sine fără ajutor. Nu le rămâne decât să ia viața pieptiș și să scormonească după sensuri de care să se agațe cu nădejde, cu deznădejde, ca să poată să urce mai departe, până în locul în care vor trăi frânturi de minuni care, în schimb, acelora care au avut șansa să-și preschimbe iubirea în alte iubiri li se arată, prin ochii și prin gesturile copiilor lor, zi de zi, anotimp de anotimp, vârstă după vârstă.

Ilona, fetița mea dintâi, făptura binecuvântată care a deschis în viața mea porțile tuturor revelațiilor, împlinește astăzi 16 ani. Am purtat-o în pântec în anii năuci ai căsniciei mele dintâi, descântându-i de dragoste împreună cu Simona Catrina, prietena mea, sufletul meu pereche, și decretând-o, mai presus de orice convenții ale lumii, copilul nostru, al meu și al ei. (Ilona, copilul meu și al Simonei scriam, cu doar un an în urmă…) Am fi vrut să fugim împreună și s-o creștem doar noi două, departe de relele lumii, dar apoi ne-am luat eu cu viața, ea cu moartea și, înainte de asta, amândouă cu alte iubiri, și s-a făcut cumva că Ilona a rămas parcă tot doar a mea, dar de preț, frumusețe crescândă, lumină a zilelor mele și ale celor care viețuim pe lângă miracolul că e, pe lângă uimirea că-i suntem părinți, frați, prieteni și martori.

N-aș fi fost nimic fără ea. N-aș fi învățat să iubesc, n-aș fi învățat să iert, n-aș fi învățat să uit, n-aș fi învățat să mă rog, dacă n-aș fi avut-o pe ea. Din preaplinul meu de iubire pentru Ilona, copilul meu dintâi, am învățat să chem îngerii și să-i rog s-o ocrotească cu aripile lor, să chem sfinții ca să le-o las în paza cea bună, să-mi chem vinovățiile și să le ostoiesc, să-mi redeschid rănile și să le vindec mai bine, fără cicatrice. Și să-mi exersez toate cele deslușite iubind din nou, fără opreliști, așa cum am învățat să fac ținând-o în brațe și legănând-o nu dintr-o parte în alta, ci doar de jos în sus, cum îi plăcea ei, trăind din nou, devenind iarăși mamă, luând nemurirea iar și iar de la capăt.

Pentru ea, fetița mea dintâi, am răsturnat toate piedicile așezate în calea luminii și toate zicalele proaste, obidite, amare, ale unei lumi împovărate de griji. „Numai mamă să fii!”, spun cu lumină în glas astăzi, la ceas de mare, mare sărbătoare, convinsă că aceasta e calea cea mai frumoasă, cea mai limpede și cea mai la îndemână a devenirii. Și îi sărut în somn fruntea ascunsă sub șuvițele bălaie ale unui vis bun și mulțumesc cerului pentru miracol și ursitoarelor pentru noroc.

 

Citește și:

În ce ne măsurăm trecerea

 

Sapte ani de dragoste

 

 

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • La multi ani fericiti ,Ilona!
    Sa-ti traisca ,Alice si sa-i fie calea lina!

    Muza 13 noiembrie 2017 22:51 Răspunde
  • La multi si fericiti ani! Sa-i fie Dumnezeu aproape, s-o aiba in paza lui toata viata!

    Nicoleta Opris 16 noiembrie 2017 23:37 Răspunde
  • Sa-ți trăiască minunile!Te invidiez pentru capacitatea de a iubi copiii si de a o spune cu atâta sinceritate. Iare știu ce au lângă ei? Îți doresc ca relația asta cu copiii tăi să dainuie!💞

    Maria 1 iulie 2019 16:12 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title