Doamne, n-ai făcut bine că ai lăsat ca fiul Tău să fie răstignit! Puteai să găsești altă cale să deștepți lumea asta înțesată de proști și de necredincioși – în care sunt cea dintâi – și să nu îngădui să se întâmple o asemenea nelegiuire, care ne sfâșie pe toți, chiar și 2000 de ani mai târziu.
Doamne, cred că lacrimile pe care noi le vărsăm în Săptămâna Patimilor, uneori chiar și fără să vrem, sunt undele părerii Tale de rău pe care noi o resimțim. Fiindcă eu cred că până și Tu, Dumnezeul înțelesurilor adevărate, Te poți întreba câteodată, mai ales în Săptămâna Mare, dacă nu cumva oi fi greșit.
Și-atunci când Te vizitează undele vreunei păreri de rău, se-ntunecă lumea, și oamenii plâng, căutându-și rostul, iar războaiele își duc mai departe prăpădul…
*
Am judecat mereu oamenii din jurul meu. I-am făcut cu ou și cu oțet, cu glas tare, odinioară, iar de ceva vreme doar în gând, lucru care mie mi s-a părut, până mai adineauri, un semn de progres. Dar, de fapt, nu era nicio ispravă, ba chiar dimpotrivă.
I-am judecat pe cei care scriu mai puțin corect decât mine și pe cei care vorbesc plicticos, dându-ți senzația că-ți irosesc vremea. I-am judecat pe cei neîngrijiți și pe cei grăbiți, pe cei prea îngrijiți și prea tihniți, pe cei superficiali și pe cei delăsători, pe nerecunoscători, pe lași, pe grași, pe bârfitori, pe profitori, fără să înțeleg exact dacă judec în ei păcatele mele vindecate sau pe cele de care eu însămi nu sunt în stare să mă dezbar până la capăt. Dar abia acum, în a cincizeci și ceva-a Săptămână Mare a vieții mele, în care am ajuns cu judecata până, hăt, în slava cerului, certându-L și pe Dumnezeu, am priceput că asta e lecția mea cea mai grea. Renunțarea la judecată.
Mi-a mai ieșit în cale lecția asta, uneori. Deseori. Dar eu n-am fost o studentă silitoare și n-am învățat-o cum trebuie. N-am învățat-o deloc.
În pedagogie, se spune că după vreo șapte repetiții o noțiune, o informație, un set de cunoștințe se rețin cu adevărat, în timp ce pentru obiceiuri și deprinderi e nevoie de mult mai mult de atât, 20, 30, 40 de repetiții, cel puțin. Cred că atunci când vine vorba despre păcatele omenești pe care le vrem vindecate măsurătorile se multiplică exponențial, într-o ecuație abstractă în care numărul de fapte rele se ridică la puterea egală cu numărul de vieți anterioare, din care se scad – paranteză dreaptă – numărul de fapte bune înmulțite cu – deschid paranteză rotundă – numărul de rugăciuni din toate viețile minus numărul de înjurături din viața de acum, – închid ambele paranteze – totul supra vârsta din buletinul întrupării prezente. Mă rog, pare aproape imposibil de calculat, mai ales că e o ecuație cu mai multe necunoscute. Și, totuși, ne trezim la un moment dat că revelația vine peste noi ca un fulger, iar rezultatul și vindecarea, o dată cu ea.
Te lepezi de judecată? Mă lepăd.
Te lepezi de orgolii? Mă lepăd.
Te lepezi de durere? Mă lepăd, Doamne, mă lepăd, dar Te implor, lasă-mă mai întâi să șterg lacrimile Sfintei Fecioare cu petale de crin, lasă-mă să schimb spinii din cununa lui Isus cu boboci de trandafir pe care i-am sărutat și pe care am plâns. Câte-o lacrimă pentru fiecare pas al Lui pe drumul Golgotei. Câte-un hohot pentru fiecare cui. Câte-un bocet pentru fiecare picătură de sânge care a-nroșit ouăle din coșul lăsat sub cruce. Câte-un urlet pentru fiecare clipă de tăcere în care Ea, Fecioara cea curată și aleasă de Tine, a îndurat acolo, la poalele crucii, ceea ce e de ne-ndurat, acceptând, așteptând.
Și-abia apoi am să las durerea deoparte, pentru totdeauna, lăsând mai departe și lumea pe seama Ta – ca și cum n-ar fi fost deja astfel – ridicându-mă deasupra oricărei tristeți, a oricărei judecăți, pentru a spune, azi, mâine și-n fiecare zi a vieții mele, iartă-mă că am judecat, Hristos a înviat, adevărat a înviat…
Photo by micheile dot com on Unsplash
