Dumnezeu iubește supa și porțiile mici

Când vine vorba despre arta manifestării, intrarea în fluxul divin – aceea care presupune ca voia ta să se alinieze cu voia curgătoare și firească a Universului – și puterea materializării, oamenii au în vedere chestiuni foarte serioase.

Sunt conștientă că noi toți ne antrenăm, învățăm și facem tot ce ne stă în puteri ca să ne rafinăm abilitatea de a ne preschimba visele în realitate, având în vedere dorințe înalte. Importante. Grave de-a dreptul. Însă mie mi se întâmplă lucruri minunate, care mă determină să țopăi de bucurie, mai ales atunci când aspirațiile mele nu au cine știe ce grandoare, ci se referă la lucruri simple, care au legătură cu viața și încurcăturile mele de zi cu zi.

Mi s-au întâmplat în ultimele luni tot felul de ciudățenii fermecătoare, care mi-au bucurat zilele. Să vă dau doar câteva exemple, deși am multe, multe…

O carte pe care o căutasem mai bine de un an și nu dădusem peste ea nicăieri prin biblioteci, rafturi și teancuri mi-a căzut, la propriu, în cap, când încercam să șterg praful pe un dulap. Nu am înțeles exact nici până acum unde era cartea, fiindcă mi-a făcut poc peste frunte și eu am închis ochii. Apoi, văzând-o pe podea, am rămas, literalmente, prostită, și am privit-o îndelung, vreo zece minute. Pur și simplu uitasem de ea, fiindcă renunțasem la căutare. Dar după ce m-am dezmeticit, am zis „mulțumesc, Doamne!”, și mi-am văzut de viață, bucuroasă de asemenea rezolvare. Am mai pățit la fel acum vreo lună jumate, când plecasem în mașină îmbrăcată așa, cam ca pe acasă, și complet nepieptănată, să duc un copil în oraș. La întoarcere, am primit un telefon și cineva m-a rugat să mă opresc ca să-mi dea o revistă și un buchet de flori. Mi-a spus: „nu trebuie să ieși din mașină, îți dau revista pe geam și mergi mai departe”. Eu i-am răspuns cu voce tare „Bine”, și în gând am zis „ah, dacă aș avea la mine măcar un pieptene!”. La următorul semafor, am întins mâna spre scaunul din dreapta și de acolo m-am trezit cu un pieptene în mână, ca și cum mi l-ar fi așezat cineva între degete! O fi fost pe scaun?! L-oi fi scos din geantă fără să-mi dau seama?! Habar nu am, dar am râs singură, până am ajuns la întâlnirea cea neprogramată și iarăși am zis „mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!”. De vreo mie de ori cred că am zis.

Dar cel mai tare m-a uluit întâmplarea de acum două săptămâni când tocmai ieșisem din faza cea mai drastică a programului de detoxifiere condus de Roxana Gabor-Iliescu, Detox trup și suflet, despre care am mai povestit în ultimele zile, și mă pregăteam, bucuroasă, pofticioasă, să-mi diversific regimul alimentar, în ciuda faptului că realizasem că nu prea am cu ce. Cele trei zile de dietă cu citrice ținute riguros, fără să ies din vorba Roxanei și a medicului care o ajută în coordonarea proiectului, alunecau firesc într-o zi mai miloasă și mai gustoasă, în care aveam voie să mâncăm puțină supă de legume, pe care eu o așteptam cu nesaț. Numai că tocmai constatasem că am în frigider doar vreo doi morcovi stafidiți și, undeva, în cămară, se rătăciseră o ceapă ofilită și câțiva cartofi, care nici măcar nu erau în rețeta recomandată. Dar neavând cu ce altceva să-mi fac supa, mă hotărâsem să arunc totul în apa care se încăpățâna să nu vrea să fiarbă. Exact atunci, în timp ce bombăneam, am primit un telefon de la un număr necunoscut și am răspuns obidită. Era un curier. Voia să aducă ceva, dar nu nimerea strada – fiindcă la noi în Popești-Leordeni străzile sunt nu doar construite cu nepăsare, ci și denumite și numerotate în bătaie de joc, ceea ce arată consecvența autorităților în atitudinea nesimțitoare față de populație. Domnul curier nu nimerea și pace, m-a făcut să ies de vreo două ori până la colțul aleii și tot nu reușea să mă găsească, iar eu opream focul la amărâta mea de supă de câte ori ieșeam, bombănind și mai tare, atât regimul de detoxifiere, cât și foamea și, mai ales, străzile Popeștiului. După vreun sfert de oră de dat indicații de orientare și ieșit la poartă degeaba, am stins de tot focul la așa-zisa supă și mi-am spus: „e clar, o să țin o zi în plus de citrice, asta e!”. Și în clipa în care am decis să las orice speranță – vorba lui Dante – , curierul a ajuns la poartă și mi-a pus în brațe o cutie pe care nu era scris nimic și pe care eu am trântit-o nervoasă pe canapeaua din birou. Nici într-un milion de ani dacă cineva m-ar fi pus să ghicesc ce e înăuntru sau să mă pună să înșir ce aș fi vrut să fie ca să-mi fie de folos nu aș fi izbutit să spun că, în cutia frumoasă, de lemn, ar putea fi un aparat magic de făcut supă și o pungă cu legume proaspete, din care să-mi fac pe loc felul de mâncare pe care mi-l doream mai mult ca orice în ziua aceea!

Spun adevărul adevărat că, neîntoarsă cu prea multă seriozitate cu fața către activitățile gospodărești, eu nu auzisem niciodată până atunci de Morphy Richards, deși între timp am aflat că e o firmă britanică foarte cunoscută și respectată. Și vă mai spun și că sunt convinsă că mulți pot considera frivol să asociez miracolele dumnezeiești cu o supă de morcovi, praz, ceapă și cartofi, dar în mintea mea ele se așază în același bol aburind de fericire pe care l-am savurat cu atâta plăcere, încât am uitat să îi fac poză, în aceeași rugăciune de mulțumire, în aceeași mărturisire de credință. Și, hai să recunosc, în același talmeș-balmeș delicios care e însăși viața noastră, cu toate detoxifierile ei, cu exercițiile sale de materializare, cu aparatele minune de făcut supă sau smoothie, cu întâmplările care te lasă cu gura căscată și cu inima plină de lumină.

Nu am aflat nici până azi de ce am primit aparatul de făcut supă și cum de nu scria numele meu pe cutie. Poate că domnul care nu nimerea adresa nici nu era curier, ci înger, și de-aceea, neînvățat cu aleile lumești, nu s-a descurcat prea bine pe străzile întortocheate ale orășelului meu. Dar am spus și spun întruna „mulțumesc, Doamne!”. Pentru carte, pentru pieptene, pentru soup makerul Morphy Richards fără de care nu mai pot trăi, pentru regimul Detox trup și suflet și pentru prietenia Roxanei Gabor-Iliescu, pentru cartea „Cele mai frumoase miracole” pe care tocmai am publicat-o și în care aș fi putut, la fel de bine cum am inclus o poveste cu o icoană și o revelație sfântă să așez și istoria mea hămesită, uimită și cu happy-end în care, iacătă, o doamnă – adică eu-  era flămândă, iar cel mai bun aparat electrocasnic i-a făcut, din senin, o supă-cremă delicioasă, în doar 21 de minute. Încă o dovadă că există miracole, că există îngeri, că există în noi toate puterea de a ne întoarce la silueta fină dintâi și că Dumnezeu iubește oamenii și le împlinește dorințele, mai ales atunci când acestea nu sunt cerute obsesiv, ci, dimpotrivă, aproape uitate. Și, clar, când sunt cerute în porții mici.