„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Vinovați de fericire

de

Până nu foarte demult, nu trecea zi de la Dumnezeu în care să nu mă hărțuiască vreo vinovăție. Atunci când scăpam de autopedeapsă și nu mă mai biciuiam singură cu cine știe ce gânduri care să-mi mototolească bucuriile cu câte un subversiv „nu meriți”, „n-o să dureze”, „nu-i frumos să te mândrești”, se găsea cineva din preajmă care să vrea cu tot dinadinsul să mă facă să mă simt vinovată.

Că eu n-am insistat destul să explic că deadline-ul e strict. Că dacă eu n-am mai zis nimic, normal că n-a mai rezolvat ce-l rugasem, trebuia să revin. Că e groaznic faptul că susțin tratamentele alternative, mulți oameni vor avea de suferit din cauza mea. Că e ridicol că le cer celor din jur să nu mai fumeze în preajma mea. Că mie-mi dă mâna să vorbesc că doar jobul meu îmi conferă atâtea avantaje…

Dar, dincolo de nimicuri, cel mai grav este că oamenii din jur continuau să-mi reproșeze faptul că mă bucur de fiecare zi a vieții mele. Când sunt atâtea nenorociri pe lume mie-mi arde să spun că sunt recunoscătoare pentru toate miracolele?

După ce mi-am găsit dragostea, recunosc, mai întâi m-am simţit eu vinovată pentru fericire. Dintr-o dată, ieşisem din rând. Mi se părea că nu mai sunt demnă să ascult tristeţile nimănui, din moment ce n-am mai plâns, de-atâta vreme, decât de fericire. Haina de gală a sufletului meu aurit mă stânjenea când mergeam printre cei cu inima ponosită de-atâta aşteptare. Aproape că am regretat că n-am rămas acolo, alături de cei mai amărâți, în țarcul celor fără speranță, chiar dacă eu primisem șansa de a merge mai departe.

Apoi au început alţii să încerce să mă facă să mă simt vinovată. Un coleg mi-a împărtăşit suspiciunea lui cum că, de-atâta zâmbet, voi deveni tot mai puţin creativă – şi truda noastră de ani şi ani se va duce de râpă. O femeie venită din trecutul plin de nefericiri al bărbatului meu mi-a reproşat că fericirea mea de azi am furat-o din năclăiala vieţii sale de ieri. O cititoare mi-a scris că sunt ridicolă să mă fălesc cu copilul meu făcut când nu mai speram, când e evident că tatăl pruncului mă va părăsi şi pe mine, din moment ce are antecedente de separare. Un prieten bun mi-a bătut obrazul că nu mai stăm la taclale ca odinioară şi că nu-i frumos ce fac, o să fiu eu iarăşi singură şi nici el n-o să-şi mai facă timp pentru mine. O amică s-a supărat că nu mai mergem amândouă la film. Rudele mi-au reproşat că, nebună din dragoste, cu un copil mic în braţe şi îndrăgind cu sau fără voie şi copiii bărbatului meu, inevitabil, îmi voi neglija propriii copii.

O viaţă întreagă m-am luptat cu tristeţea mea pură şi nobilă, nevinovată, iar apoi am căpătat, odată cu lumina din inimă, vinovăţii de om care nu ştie să-şi revendice domnia splendidă a clipei de faţă. Mă confrunt și acum, câteodată, cu răutăţile unora care trăiesc după principiul „să moară şi capra vecinului”, transpusă în versiunea „dacă n-am fost eu fericit, atunci nimeni să nu fie!”. Şi, cu toate astea, nu aş da prezentul meu pe nimic. Pentru că, în fiecare dimineaţă, când mă trezesc şi îmi găsesc dragostea lângă mine, când văd copiii mei frumoși și plini de lumină crescând, când primesc mesaje de la prieteni dragi, mă cutremur de recunoştinţă, şi de emoţie, şi de fericire, şi mulţumesc, cu sufletul îngenuncheat, pentru minunea pe care mi-e dat s-o trăiesc, într-o viață nouă în are am luat totul de la bun și norocos început.

Şi, dacă într-adevăr sunt vinovată pentru asta, dacă nu era scris în destinul meu să fiu fericită şi mi-am răsturnat soarta cu rugăciunile mele, cu invocările mele, cu lacrimile mele, cu aşteptarea mea înverşunată și curajoasă, atunci îmi cer încă şi încă o dată iertare, dar fericirea mea n-o mai dau înapoi! Și vă rog, și pe voi, să n-o dați pe a voastră… Fiți fericiți, chiar dacă asta o să-i lase în urmă pe cei nefericiți! Fiți veseli, chiar dacă asta vă face să plecați de lângă cei triști! Fiți bogați, nu rămâneți, din solidaritate prostească, în rând cu săracii! Fiți curajoși, nu vă mai gândiți că astfel îi faceți să se simtă prost pe fricoși! Trăiți-vă viețile credincioși idealurilor propriului suflet, căci acesta e singurul fel prin care puteți molipsi lumea de frumusețe!

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Alice ,tu prin tot ce scrii ,,trezesti ” atat de multa lume…cei care nu vor si nu pot…Asta e! Nu putem fi vinovate de nefericirea tuturor nefericitelor. Oricum cand ti-e bine se gasesc unii sa te ciupească.Ei oricum găsesc. ..Din categoria ,,Dacă are de ce are, dacă n-are de ce n-are „…Eu te iubesc maxim

    Elena 8 octombrie 2016 8:26 AM Răspunde
  • traiete clipa, cum s ar spune…

    doina 8 octombrie 2016 10:32 AM Răspunde
  • de ce oare cei fericiti sau, mai bine spus, cei care se considera fericiti la un moment dat au impresia ca au gasit reteta fericirii, una care deriva din egoism, fireste ,si-si permit sa lanseze mesaje, de fapt lectii de „fericire” altora care nu au descoperit pana acum „secretul”. O dezamagire. Iertati-ne, nu vrem si noi!

    Ema 8 octombrie 2016 2:22 PM Răspunde
  • Dacă destinul nostru nu este să fim fericiți atunci care ar fi? Și dacă tu ți l-ai împlinit de ce trebuie să-ți pară rău sau să-ți ceri scuze? Cum se simt ceilalți din jurul tău este problema lor si nu a ta. Si ei au dreptul sa fie fericiți dar asta depinde numai de ei si nu de tine. Cei care se vor bucura pentru tine, alături de tine, eu cred ca au sanșe mult mai mari să-si găsească liniștea, multumirea si in cele din urmă fericirea.
    Așa ca eu te rog sa te alături mie si celorlalți canadieni si împreuna sa sărbătorim Thanksgiving Day, sa mulțumim si sa fim recunoscători pentru tot ceea ce am primit, ceea ce avem, ceea ce vom primi. Pentru familia noastră, prietenii noștri, pentru sănătate, pentru curcan 🙂 si pentru ca suntem aici împreuna cu tine, pe pagina ta, si pentru minunatele tale texte pline de dragoste pentru noi. Pe care sper ca toată lumea sa o simtă.

    Daniela 8 octombrie 2016 6:52 PM Răspunde
  • Alice,iata este iunie,2017!Si, arc peste timp ,un alt suflet se regaseste in spirit cu minunile tale de gand!Sunt fermecatoare aceste intalniri….te stiu din anii 2012,am plecat din tara,dar te caut ,cand pot…cea mai cutremuratoare veste a fost vestea plecarii Catrinei…nu mai citisem nimic despre voi ,de ceva timp…ceea ce stiu ca m-am gandit la voi exact in timpul plecarii ei la CER,sau oricum la vremea durerii tale,dupa plecareA EI.Sper ca sufletul sa-i fie in Lumina!Te pretuiesc nespus,lupta si biruieste!LILi

    lili 8 iunie 2017 6:11 PM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title