Alice Nastase Buciuta

Eu, cea mai dezinteresata femeie a lumii, marturisesc ca, din interes, mi-am dorit si relatii cu barbati pe care nu ii iubeam deloc.

Am facut tot ce era omeneste posibil sa imi imblanzesc si sa-mi cumintesc inima razvratita de prea multe visuri atunci cand am intalnit un barbat spaniol, care ma iubea fara masura. Beneficia de fundalul celei mai frumoase tari din lume. Avea Mediterana in spatele profilului sau elegant, si Pirineii ca tapet pentru toate amintirile noastre comune. Avea masina occidentala scumpa si pasaport cu trecere lina peste toate granitele pamantului. Si avea intotdeauna posibilitatea de a-si face week-endurile in Barcelona cea binecuvantata de geniul lui Gaudi, in Granada in care Alhambra a adunat toata dantelaria superba a artei universale, pe Costa Brava cea presarata cu cladiri albe, pe acoperisul carora Dali a asezat oua de piatra si miracole de vazut cu ochiul liber…

Credeti-ma, as fi dat orice sa-l pot iubi. Viata langa el mi-ar fi fost senina si indestulata. Betia splendorii lumii ar fi putut, cred, sa-mi tina loc de betie a iubirii, macar pentru o vreme. Dar, pana la urma, am decis ca nu, nu pot sa fac asta. Iubeam, in tara mea plina de hartoape si gropi de gunoi, un baiat sarac si cu suflet bun. In fiecare duminica ma ducea la Big Berceni sa ne cumparam fructe, iar noi ne dramuiam banii si ne risipeam saruturile. Si eram fericiti.

Am mai avut un zvacnet catre un bogatas autohton, ceva mai tarziu, cand as fi putut sa jur, dupa cateva iubiri destramate in vant, ca nu exista dragoste. Ca e bine sa dai peste un prost care sa te iubeasca si caruia sa-i ordoni, din varful buzelor cam scarbite de buzele lui, sa-ti cumpere multe sandale de firma. Da, m-am gandit ca o sa-mi fie bine sa neiubesc un om care ma iubeste. Sa-mi traiesc anii fara palpitatii pentru cel de langa mine, poate doar cu cate un zvacnet ascuns si mascat, pentru cate un partener intalnit pe furis, pe ici, pe colo – pentru ca timpul petrecut pe cont propriu, sub pretextul nevoii de independenta a sufletului meu de artist fusese unul dintre punctele centrale ale negocierii noastre prematrimoniale.

Ma iert pe mine insami pentru toate incercarile mele nepotrivite felului meu de a fi. Cred ca in viata fiecareia dintre noi au existat tentative nedemne, iubiri mintite, triste pofte de a ramane, din interes, nu din iubire, langa cate un barbat. Iar eu ma spal de pacate iubind si azi, ca mereu, nebuneste, un barbat sarac, ce a venit in viata mea carand intr-o punga de plastic toata averea lui, pentru ca alesese, demn, sa lase in urma, altei femei si, paradoxal, altui barbat, tot ce muncise el o viata incercand sa construiasca o familie durabila. Cum tot raul e spre bine, din fericire, n-a reusit. Asa ca ne bucuram de ce avem azi impreuna, si ne trebuie, intotdeauna, foarte putin. Din ce in ce mai putin. Ca sa ne putem ierta unul pe celalalt si pe noi insine din ce in ce mai mult. Definitiv. Asa cum trebuie sa fie in iubirile pentru toata viata. Si, desigur, cum am mai spus, pentru toata moartea.

E ca si cum as vedea marea prima oara. Pentru ca e prima data cand o privesc cu ochi in care e loc si pentru fericire, si pentru speranta, si pentru lumina, deopotriva. Suntem noi, la inceputul lumii, redescoperind, rand pe rand, toate frumusetile  pamantului, pe langa care am trecut pana acum, parca fara sa le inteleg. Pentru ca nu am avut niciodata atata dragoste si atata rost.

Am scris cu cateva zile in urma un articol in care pomeneam despre cei care nu-si tin cuvantul. Am primit sapte reactii – chiar sapte, nu e nici o metafora, nici o hiperbola- de la oameni mai mult sau mai putin suparati, care mi-au scris sau mi-au spus ca au simtit imediat ca la ei m-am referit. Si ca dezvaluirea mea i-a durut. Ca nu se asteptau sa fac publica o nemultumire care ii vizeaza atat de clar – au zis unii -, si ca, oricum, ei au avut motive serioase sa nu se tina de cuvant – imi explicau altii. Cineva, o singura persoana, mi-a spus ca ii pare rau ca m-am suparat pe el si ca o sa se straduiasca sa nu ma mai dezamageasca. Dar eu nu scrisesem avand pe cineva anume in minte, ci punand intr-un puzzle mai multe feluri de uimiri si tristeti capatate in ultima vreme.

Traim vremuri grele, in care milioane si milioane de oameni isi pierd locurile de munca sau fac foamea in cate un colt de lume. Iar eu ma invart, totusi, printre oameni pentru care orice munca e prea grea si prea nesuferita, iar a nu-ti tine cuvantul si a nu-ti face treaba pe care uneori doar ai promis, dar alteori ai fost si platit sa o faci, a devenit o ocupatie mai fireasca si mai la indemana decat uitatul la televizor.

Nu stiu sa cer si nu stiu sa primesc, iar cei de langa mine simt asta imediat. Tot ceea ce fac eu pentru cei din jur intra la capitolul lucrurilor firesti, in timp ce tot ceea ce fac altii pentru mine – probabil fiindca eu multumesc intotdeauna peste masura de politicos – intra la rubrica de mari favoruri. Umblu din zori si pana in noapte, carand un bebelus dupa mine si lasand sau luand de la scoala alti doi copii, in speranta ca astfel fac sa functioneze o viata intreaga, o familie intreaga si o institutie care, la randul ei, tine in viata o echipa intreaga, si care aduce multa lumina in vietile unor necunoscuti cu suflet nobil. Iar cei care, la un moment dat, intr-un zvacnet de entuziasm, mi-au promis ca ar face orice pentru mine si idealul de curaj pe care il reprezint, se uita la mine mirati si-mi povestesc apoi ce greu le e lor sa astepte sa ma intorc de pe drumuri si sa le amintesc ce-ar mai fi de facut. Iar daca indraznesc sa ma plang ca oamenii nu fac din dragoste nici jumatate din ce-ar putea sa faca de frica, trebuie sa accept ca, dupa ploaia de reprosuri care ma va uda pe mine pana la suflet, o sa-mi cer iertare de la fiecare dintre cei pe care i-am mahnit. Pentru ca eu nu stiu sa iubesc decat fara masura.

M-a intrebat acolo, in fata librariei din Ploiesti cand dadeam autografe pe cartile mele unor concitadini dragi, necunoscuti, adunati special ca sa ma intalneasca: “Te-ai fi gandit vreodata, in anii de liceu, cand umblai cu o carte in mana pe strazile tale cu castani, ca vei reveni, intr-o zi, si ca altii vor purta in maini cartile tale?” M-a intrebat cu glas timid, ca sa nu ma supere cu intrebarea lui. Dar eu nu m-am suparat, dimpotriva. Si am raspuns onest. “Niciodata. Nu as fi indraznit sa gandesc asa ceva niciodata”.

Nu am crezut in destinul meu de scriitor. De altfel, nu am crezut in destinul meu de niciun fel. Nu am facut niciodata promisiuni marete si nu mi-am planuit viitorul cu trufie. Nici macar cu mandrie. Am fost mereu timida si modesta. “Cine sunt eu?”, m-am intrebat intotdeauna, convinsa ca nu merit prea mult, invatata sa nu cer nimic.

Dar m-am intors acasa cu sufletul plin de emotie. Am incheiat turneul nostru prin tara, periplul nostru in care am mers din oras in oras, si am intalnit oameni care mi-au spus ca insemn ceva pentru vietile lor. Am imbratisat oameni care mi-au vorbit despre ei, care mi-au facut dezvaluiri despre mine. “Ai rosit de cate ori ai vorbit despre sotul tau”, mi-a spus, la Brasov, o prietena pe care n-o intalnisem niciodata, dar care ma citise, si venise special din Campina ca sa ma gaseasca. Da, rosesc ca o liceanca si acum, de cate ori ma tulbura ceva rostit sau auzit. In sinea mea sunt tot fetita cu cozi, eleva la liceul pedagogic din Ploiesti. Adolescenta care nu indrazneste sa creada in izbanzile vietii. In ale dragostei, insa, am invatat sa cred. Cred. Si spun mai departe, scriu carti ale dragostei, ca sa credeti si voi.

P.S. Va astept, in continuare, la Reuniunea de clasa.

http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/

Suntem ca-n filme. Dar daca filmele care ar purta un asemenea titlu ar fi, obligatoriu, comedii, filmul vietii noastre are ceva dramatic pe care nu reusim sa-l ascundem, chiar daca acoperim constatarea cu un zambet.

Copiii mei inteleg perfect situatia, dar, chiar daca au trecut patru ani de cand ne-am despartit, nu pierd niciun prilej sa-mi bata apropouri ca, poate, totusi, am sa ma impac cu tatal lor la un moment dat. Copiii lui sunt intr-o faza si mai putin avansata de intelegere, si, convinsi fiind ca anul nostru de dragoste e doar o ratacire, se poarta ca si cum eu, viata noastra si copilul pe care l-am nascut ar fi intamplari atinse de aripa provizoratului. Astimp, bebelusul nostru venit pe lume hodoronc-tronc, fara sa aiba habar ca a nimerit in miezul unei familii compuse din alte familii destramate, se uita mirat si inocent cum peste patutul lui se apleaca, din cand in cand, cate-un capsor de copil cu privire fie dragastoasa, fie amuzata, fie curioasa, fie indiferenta.

Merg pe varfuri in propria-mi viata, ca sa nu ranesc cu fericirea mea suflete nevinovate. Am grija sa nu cumva sa simta copiii mai mari ca am mai multa grija de pruncul abia nascut si ma straduiesc sa ma port cu copiii care nu-s ai mei ca si cum as putea vreodata sa ii consider pe de-a-ntregul ai mei. Legan pe furis bebelusul, cand sunt si ceilalti copii de fata, ca nu cumva sa aiba impresia ca fetita mica mi-e mai copil decat mi-au fost sau imi vor fi cei nascuti mai inainte. Iar efortul asta, recunosc, ma istoveste, adesea. Insa inteleg ca e pretul pe care-l platim pentru greselile noastre din tinerete. E si pretul pe care-l platim pentru izbanzile tineretii noastre, care, insa, nu mai pot fi indurate in forma in care ni s-au dat. E ofranda mareata a iubirii neconditionate fata de copii, oricand ar fi venit ei pe lume, si combinatia dureroasa si absurda de iubire masurata fata de cei care ne-au fost complici la conceptie, de care, din acest motiv, a trebuit sa ne despartim. Si e dovada ca cine zice ca viata poate fi luata cu totul si cu totul de la capat, printr-o mare iubire, n-a trecut prin zvarcolirile celor care se lupta sa pastreze intacte si miracolele prezentului, si constructiile trainice ale trecutului.

Sunt in viata cateva praguri, dincolo de care nimic nu mai poate fi la fel ca inainte. Daca privesc in urma, le pot identifica precis. Dar atunci cand le-am trecut, recunosc ca am facut-o cu seninatatea tineretii, fara sa inteleg prea bine ca mi-a fost dat un eveniment insemnat.

Viata mea s-a schimbat pe de-a-ntregul atunci cand am intrat la facultate. A fost prima mea plecare de acasa – pe care am resimtit-o din greu, pentru ca sunt un om cu radacini adanci si inertii apasatoare -, si prima mea intrare intr-o alta lume, de o mie de ori mai frumoasa decat cea in care traisem pana atunci.  Dupa trecerea intr-o lume a cartilor splendide si a cuvintelor magice mi-am descoperit cei mai de pret aliati ai sufletului meu insingurat. Tovarasii de drum si de popas, cei mai dragi, cei mai fideli, cei mai la indemana, mereu: aceia care nu poarta haine, ci coperte de carton…

Desi am avut senzatia trecerii unui prag insemnat atunci cand m-am casatorit, in timp, s-a dovedit ca m-am inselat. Multa, multa vreme dupa ce am spus Da la starea civila si am plecat fruntea in fata preotului, am continuat sa ma simt la fel de a nimanui cum ma simtisem si inainte, o viata intreaga. In schimb, dupa ce am nascut primul meu copil, printr-o decizie a carei adancime n-am deslusit-o deloc la vremea ei, viata mea s-a schimbat profund, iremediabil. Dincolo de Ilona, nimic n-a mai fost niciodata la fel.

A venit apoi al doilea copil, asezat in matca acelorasi intelesuri, in leaganul aceleiasi ere frumoase. Insa acum, cu doar o zi inainte sa nasc un alt prunc, unul zamislit din dragoste mare, ma simt din nou in fata unui prag insemnat al vietii mele. De maine, viata mea va lua iarasi un alt sens. Dragostea mea, gasita tarziu si capatata cu truda, va aluneca intr-o alta felie de destin. In mod sigur, lucrurile se vor schimba intre noi, intr-o rostogolire de dragoste si mai mare, si, poate, si mai greu de indurat.

Cum va fi? Cum ne va fi?

Astept sa vad, sa simt, sa traiesc. Si, pana atunci, sa ma intreb, o data cu voi, care v-au fost pragurile insemnate in viata. Le-ati trecut stiind ce urmeaza, sau le-ati gasit intelesul mai tarziu? Prea tarziu?

Nu am gasit inca cea mai buna cale pentru a exprima si trairile care nu inseamna neaparat bucurie. Nu stiu sa-mi cert iubitul si nici nu sunt in stare sa-mi dojenesc copiii fara sa-mi fac mai mult rau. De cate ori, exprimand o nemultumire, aduc tristete celor pe care ii iubesc, ma impovarez cu lacrimile lor si sufar mai mult decat daca nu as fi spus nimic. Si, totusi, eu stiu ca micile mele reprosuri sunt semne de mare iubire. Ca felul in care sunt atenta la fiecare gest al lor, la fiecare raspuns al meu, e o dovada ca ii iubesc si imi pasa.

Imi mustru barbatul cand as fi vrut sa fie si sa faca altfel, pentru ca nu vreau sa adun reprosuri care, in timp, sa se transforme in sedimente care sa-mi otraveasca apele iubirii. Nu cred in relatiile in care ne prefacem ca nu observam ca se intampla si lucruri care ne amarasc inima, doar de dragul de-a evita o discutie. Eu cred, eu sper ca, lamurite la timp, divergentele sunt reduse la zero si preschimbate in noi puncte de plecare, de zbor spre lumina.

Imi cert copiii cand nu sunt de acord cu ce fac, chiar daca stiu ca asta ii mahneste si, uneori, ii face sa planga si pe ei, si, apoi, si pe mine. Dar nu vreau sa-i las sa creasca altfel decat se cuvine, numai de dragul de-a le canta in struna si de-a lua premiul “cea mai de gashka mama din cartier”.

Insa stiu ca ar trebui sa caut si sa gasesc modalitati mai bune de-a aseza reprosurile in cuvinte. Sunt sigura ca exista si tonuri mai blande pe care sa spui ce ai de glasuit. Ca trebuie sa existe echivalentul expresiei “mana de fier in manusa de catifea” si la nivelul cuvintelor. Doar ca eu inca mai caut formula cea buna. Inca ma mai doare ca nu am gasit-o. Mai ales atunci cand vocea mea imi joaca feste. Cand glasul meu suna mai aspru decat imi bate inima. Cand lacrima mea e mai sarata decat a celui pe care, din dragoste, l-am facut sa planga.

Viata mea intreaga am asezat-o sub semnul intrebarilor formulate cu sufletul ravasit de emotie. Am crescut cu gandul din povestea Bunicului, intrebandu-ma “Dar cocorii unde se duc, cand se duc?”, apoi adolescenta si dragostea dintai mi-au stat de veghe in lanul de secara si m-am incapatanat sa incerc sa aflu unde se duc ratele de pe lac, iarna, cand apele ingheata…

Si au venit dupa aceea iubirile care au plecat si pe care nu le-am mai gasit niciodata. Iubirile mari si frumoase, pe care le-am lasat sa se risipeasca printre nimicuri. Iubirile meschine si mintite, de care am reusit sa ma eliberez, dupa incrancenari care m-au costat taifunuri de orgolii si lacrimi. Si m-am intrebat, cu inima insangerata, unde se duc iubirile in care am crezut fie si macar o secunda? Ce se alege de speranta noastra dintai? Cum de se domoleste bataia inimii? Sub imperiul carei nepasari sau dureri sau rataciri inima inceteaza dintr-o data sa cante si incepe sa ticaie banal, ca un ceasornic care nu stie sa faca altceva decat sa bata spre a ne masura destramarea?

Iubirile pe care nu  le-am trait niciodata unde se duc? In tara iubirilor netraite – un fel de sanctuar care se deschide doar pentru cei norocosi, care au dreptul la a doua sansa? Dar iubirile pe care doar le-am visat ne asteapta acolo, cuminti, intr-o lume onirica, si, intr-o alta noapte cu luna ne vor da dreptul sa le visam pana la capat?

Am auzit aseara, dintr-o intamplare, cantecul sub ritmul caruia mi-am asezat dragostea mare si intreaga sub semnul careia traiesc astazi. A fost cantecul marii mele sperante de inceput, declaratia mea de dragoste asa cum nu am mai trait niciodata. Cantecul meu de teama si de insingurare in asteptarea unei iubiri care ar fi putut sa nu-mi fie intoarsa, a unei decizii care ar fi putut sa nu vina nicicand. Alegerea mea de a nu lupta. Decizia mea de a nu ma indoi. De a iubi si atat. L-am ascultat si am plans, pentru ca mi-a adus dintr-o data in inima tot dorul nebunesc, si dulce, si enorm, pe care l-am purtat cu mine fara sa il pot spune nimanui. Fara macar sa il pot aseza in cuvinte. Am plans, pentru ca m-a facut sa imi amintesc toata sfasierea si toata stralucirea sub care mi s-a nascut dragostea. Pentru ca m-a durut cumplit sa inteleg ca sunt gata sa fac cea mai amarnica, cea mai de neiertat greseala. Si sa uit cum a fost. Si sa merg mai departe pe drumul uitarii. Pe drumul la capatul caruia asteapta, intotdeauna, calma si ferma in nemilosenia ei, intrebarea: Dar iubirile unde se duc, cand se duc? http://www.youtube.com/watch?v=lVOu47ib9s8&feature=related

P.S. Astept pe adresa alice@revistatango.ro povestile voastre avand ca tema Dragoste fara limite. Castigatorul va primi drept premiu publicarea povestii sale in paginile revistei si pe site-ul nostru si o cina romantica, in doi, oferita de LG, initiatorul acestui proiect minunat.

Lucrez la un proiect care ma obliga sa ma intalnesc cu multi oameni si sa discutam, cat mai onest, despre povestile lor de viata. Si despre povestile lor de iubire.

Stiam asta de mai  multa vreme. O aflasem din propria mea viata, din propriile mele experiente. Dar acum mi se confirma, dureros de clar, ca nu avem rabdare sa ne asteptam dragostea.

Crestem cu setea nebuna de a ne indragosti. Ne visam mirese inca de cand rasfoim primele carti de povesti, in care nu exista niciun final fara nunta mare si fara “si-au trait fericiti pana la adanci batranete”. Si-apoi ne indragostim orbeste, din dor nebun de dragoste, chiar daca uneori alegem la intamplare omul langa care sa ramanem.

Gasesc in povestile altora, si in povestile mele, tot felul de motive pentru care oamenii s-au casatorit.  Unii au facut-o pentru ca rostogolirea varstelor le dadea fiori. “Aveam 30 de ani, era timpul  sa ma insor”, imi spune cineva. “Trebuia sa ma marit, nu voiam sa raman fata batrana”, aud in multe locuri.

Multi s-au casatorit pentru ca au cedat insistentelor celor de langa ei. “M-a cerut de sotie, a venit la parinti si ei s-au bucurat ca o sa ma asez la casa mea”, imi povesteste una dintre femeile cu care stau da vorba. “Isi dorea sa se marite, insista de cativa ani si, pana la urma am cedat”, isi aminteste un domn de momentul deciziei de a se insura. Altii s-au recules dupa primele deceptii.  ”Ma inselase, imi doream doar pe cineva fidel, ca sa nu mai sufar niciodata”, spune un barbat cu care vorbesc. “Parea un om bun, intelectual, m-am gandit ca nu poate sa iasa rau”, se justifica o doamna cand isi aminteste de motivele pentru care s-a casatorit. “Imi doream o casa, o familie, o situatie”…

Nu am auzit prea multi care sa-mi spuna ca s-au casatorit pentru ca nu mai puteau trai unul fara celalat. Am intalnit foarte putini oameni care sa declare, intr-o marturisire absolut onesta, ca s-au casatorit pentru ca simteau ca sunt una si aceeasi fiinta cu omul iubit. Pentru ca nu mai puteau de dorinta si de patima. Pentru ca orice despartire ii durea ca o pedeapsa nemeritata.

Stim ca trebuie sa vina dragostea, dar nu avem puterea s-o asteptam pe cea adevarata. In anii de singuratate ne incoltesc banuielile cum ca nici n-ar exista marile iubiri. Sintagma “nimeni nu-i perfect” ne oblojeste compromisurile si ni le face suportabile, in vreme ce “oricum nu gasesti pe altcineva mai bun” ne justifica inertiile. Si-atunci ne cautam cu tot dinadinsul un surogat de iubire. Ne multumim cu relatii caldute, pe care le consideram mai bune ca nimic, desi in adancul inimii stim ca am facut rabat de la multe sperante. Vin apoi copiii, iar scuza ca ramanem blocati intr-o viata amortita si searbada de dragul copiilor ne fereste de pacostea de a ne cere dreptul la fericire. Si, oricat de mult ne-am visa ca, daca e sa vina peste noi o mare iubire vine ea oricum, fara sa se sperie de verighete sau conventii, de obicei nu se intampla asa. Oamenii casatoriti care se intalnesc cu alti oameni pe furis nu traiesc mari iubiri, ci amantlacuri dureroase pentru ei si pentru cei din jur.

In fiecare zi incerc sa le spun copiilor mei sa nu se grabeasca in niciuna dintre alegerile lor, sperand ca, astfel, cand va fi sa ia marile decizii, sa nu-si aseze iubirile sub imperiul urgentei. In fiecare noapte as vrea sa inventez pentru prietenele mele, pe care le cunosc sau pe care nu le-am intalnit, cel mai convingator mesaj, prin care sa le implor sa astepte in tihna, sa nu se amageasca, sa nu se multumeasca cu putin.

Stau cu barbatul pe care il iubesc mai presus de orice indoiala si ne povestim vietile, si ne minunam de cate ori am alunecat unul pe langa celalalt fara sa ne cunoastem, apoi fara sa ne recunoastem. Ani la rand am trecut in fuga pe culoarele facultatii lui, dar n-am ridicat niciodata ochii din pamant. Eram prea grabita sa alerg dupa o himera, dupa o iubire inventata, pentru un baiat care, mai mult ca sigur, nici nu-si aminteste de mine. Alti ani am petrecut locuind in blocuri vecine, plimband in acelasi parc carucioare cu copii facuti nu din dorinta nebuna de a-l vedea pe cel de langa noi multiplicat intr-o mie de suflete mici, ci pentru ca testele de sarcina nu se sinchisesc de certitudinile inimii.

Imi pare rau de toti anii in care am facut compromisuri. Mi-e ciuda de toate risipirile mele de pana acum. As fi vrut sa fi avut rabdare. Dar pentru ca nu mai pot schimba nimic, ii rog ,pe cei care pot, sa nu-si franga aripile in vieti mintite. Sa astepte zborul cel mai inalt. Pentru ca norocul ii ajuta numai pe cei curajosi. Pentru ca dragostea vine cu adevarat doar la cei care au puterea s-o astepte.

Aniversare. Delta. Dragoste. Nuferi. Nori. Egrete. Poze. Barca. Te iubesc. Urari. Dimineata. Sampanie. Randunele. Dragoste. Zbor. Poza facuta de barcagiu. Dragoste. Hohot de ras. Noi. Bebe. Dragoste. La multi ani. Ape. Iubire. Pescarusi. Seara. Dragoste.

Care a fost cea mai frumoasa zi a ta?