Ce simpla e dragostea!

Baietelul meu, Victor, mi-a explicat foarte clar ceva ce eu uitasem cu desavarsire: dragostea e simpla, simpla de tot. Si ti se arata de la bun inceput in toata splendoarea.

Mi-a povestit despre o fetita, fosta colega de-a lui – o sa-i spun Ingrid, dar nu acesta este numele ei -, care il place foarte mult. Insa el nu o place deloc, asa ca i-a spus fetitei: imi pare rau, eu zic sa iti vezi de scoala. In schimb, el e foarte amorezat – atat cat poate fi un baietel de nici 8 ani – de o alta fetita, sa-i zicem Dorina, care, insa, nu da semne ca l-ar placea. Dar il cam duce cu vorba si, uneori, e un pic afectuoasa, alteori ciufuta sau, si mai rau, indiferenta. Asa ca Victor si-a propus s-o intrebe, clar, ce are de gand. Fiindca, daca ea recunoaste ca nu-l place, crede ca e timpul sa isi vada de drumul lui.

Zece ani de mare dragoste

Am nascut, acum zece ani, cel dintai copil al meu. Si dincolo de intalnirea cu Ilona viata mea s-a rasturnat profund, iremediabil. Au venit apoi si alti copii. Victor. Si Iza. Insa marea revelatie, marea uluire, marele miracol atunci l-am trait, cand am descoperit dintr-o data cat de imensa este dragostea, cat de adanca e credinta, cat de mareata e senzatia de apartenenta si de posesie pe care o ai fiind mama, avand copii.

Ziua primei mele nasteri a fost o zi grea, o zi mai lunga decat veacul, o zi ciudata. O zi uimitoare, in care dialogurile mele scrise cu Simona, cea care-mi era adevarata pereche a sufletului si a singuratatii mele, mi-au tinut de urat, de durere, de curaj. Si-mi amintesc acum, cu uimire, ca, a doua zi dupa ce am nascut-o pe Ilona, m-am privit in oglinda si am vazut ca am incaruntit, ca in povestile auzite in copilarie, in care se spunea ca poti, dupa ce treci printr-o mare spaima, printr-o enorma durere, sa te trezesti ca ti-a albit parul. Incet, incet, in urmatorii ani, parul meu si-a revenit la culoarea dinainte, apoi a inceput din nou sa incarunteasca, fara ca mie sa-mi mai pese de asta. Viata mea de pana acum s-a aratat atat de bogata, atat de intreaga, atat de frumoasa, incat isi merita fiecare fir de par alb.

Scriu, pe acest blog, de mai bine de trei ani. Scriam candva, tot la fel, in noaptea de dinaintea aniversarii Ilonei, cu maini la fel de pline de emotie, cu suflet la fel de plin de recunostinta, un text pe care il numeam “Sapte ani de dragoste”. Intre timp, s-au facut zece. Zece ani de mare dragoste, pentru ca, intre timp, Dumnezeu a fost bun cu mine si mi-a dat voie sa aflu diferenta.

Ilona e Marea mea Dragoste. Si astazi implineste zece ani. Inchid ochii si ma intreb cand au trecut. Inchid ochii si vad bebelusul acela despre care, atunci cand mi-a fost asezat in brate, am gandit ca e cel mai frumos lucru pe care l-am vazut vreodata. Ca e mai frumos decat curcubeul si decat cerul cu stele, mai frumos decat toate cartile pe care le-am citit in viata, mai frumos decat marea, si decat luna, si decat toate simfoniile lui Beethoven. Ca e cel mai de pret dar pe care il puteam primi in trecerea mea pe pamant.

Sexul si dragostea

Nu cred in iubirile in care nu exista dorinta, si patima, si atractie. Mi se par ori artificiale, ori chinuite si pe duca relatiile in care cei doi nu simt nevoia sa se atinga niciodata, sau se ating doar din obligatie, fie in virtutea politetii de cuplu, fie pentru ca, din cand in cand, ii oropseste si-i ajunge din urma fiziologia.

Multa vreme mi-a fost rusine sa cred una ca asta. Mi se parea ca nu e de demnitatea mea poetica sa consider sexul un ingredient insemnat al unei iubiri, cand conteaza, mai mult ca orice, visarea, ritmul comun al mintilor, si puterea de a filosofa pe doua voci armonizate. Dar am vazut, in timp, ca iubirile in care cei doi nu tanjesc unul dupa celalalt, nu adorm fericiti si imbratisati, si nu se trezesc bucurandu-se ca dau, in asternut, peste trupul celuilalt, atrofiaza, incet-incet, feminitatea si masculinitatea si, in timp, mototolesc si pofta de filosofie. Stiu multe cupluri care rezista impreuna, desi nu fac sex cu anii. Ei intre ei. Dar fac sex cu altii, au amanti sau amante, chiar daca nu de cursa lunga, dar macar la ocazii. Sunt cei disponibili, pseudocasatoritii, pe care am invatat sa-i recunosc de la o posta, fiindca am facut eu insami parte din gasca, la un moment dat. Si stiu destule cupluri in care cei doi, la fel, nu fac sex cu anii nici ei intre ei, nici cu altii, si stiu sa-i recunosc si pe astia dupa privirea sleampata si dupa aspiratiile vestejite. Sunt casatoritii blazati. Resemnatii neiubirii. Putinii oameni fericiti si entuziasti in relatiile lor sunt lesne de identificat. Pentru ca se tin de mijloc cand merg pe strada si se saruta de cate ori au impresia ca nu-i vede cineva. Nu, nu, sunt si cei care se saruta doar atunci cand ii vede lumea – aceia sunt prefacutii, cei care ar merita Oscarul pentru interpretarea rolului principal in filmul “Hei, noi avem o viata implinita, nu ca voi!”…

Eu mi-am dorit dintotdeauna o iubire mare, in care sa fim un singur trup, acelasi suflet. Sa simtim ca ne atingem inimile atunci cand ne privim in ochi, si ca ne atingem sufletul atunci cand ne imbratisam. Sa nu mai stim unde se termina trupul unuia si incepe al celuilalt, sa ne ghicim gandurile, sa ne fie sete unul de celalalt, sa ne pese de aceleasi lucruri pe pamant, sa adormim sarutandu-ne si sa ne visam imbratisati in timp ce dormim imbratisati. Eu am stiut dintotdeauna ca nu exista iubire fara sex, suflet fara trup, fericire cu ganduri comune si dorinte una hais, alta cea. Doar ca, la un moment dat, obosisem sa caut. Doar ca, dupa insingurari care-mi ranisera demnitatea, renuntasem sa sper ca-mi va fi dat mie sa traiesc o iubire mare, implinita, intreaga. Dar nu am abdicat niciodata de la credinta mea. Undeva, intr-un strafund de gand optimist, am stiut, dintotdeauna, ca nu exista dragoste fara sex, gand fara vis, suflet fara trup, intr-o iubire inalta si definitiva. Intr-o iubire completa, asa cum ne dorim cu totii, dar, uneori, nu mai avem puterea sa cautam sau macar sa asteptam. Si-atunci ne multumim cu jumatati de masura, cu sferturi de viata, cu resturi de orgasm, cu firimituri de bucurie in doi. Si atunci se face trist si se face zadarnic, in jur, si in noi. Si-atunci se face pacat, ce pacat…

Dreptul la uitare

Scriam, nu de mult timp, un articol despre o tanara actrita, casatorita de curand si preschimbata, odata cu dragostea, in mamica fericita. Cautand fotografii pentru a ilustra povestea ei luminoasa de azi, am dat peste imagini cu ea alaturi de un alt barbat, de care era foarte, foarte indragostita. Apoi am gasit imagini cu ea la nunta dintai, aceea care a marcat sarbatoarea primei ei casnicii, care a durat, insa, mai putin de un an.

Am oscilat, o vreme, intrebandu-ma daca sa folosesc si fotografii din alte vieti ale actritei, facand trimiteri la altceva decat subiectul pe care-l deschiseseram in prezent: maternitatea si relatia ei fericita. Si, pentru ca nu reuseam sa ma hotarasc, sfasiata intre pornirea mea de jurnalist scotocitor si aceea de mama care pretuieste linstea si seninatatea clipei prezente, l-am intrebat pe Paul ce ar fi mai bine sa fac. Mi-a raspuns dand glas vocatiei lui de ziarist. Mi-a spus ca imaginile din arhiva noastra sunt fotodocumente pretioase, care pot ilustra corect si informat suisurile si coborasurile unei cariere. Ca nu scot la iveala, pana la urma, nicio noutate, pentru ca la vremea respectiva s-a mai scris despre iubirile tinerei doamne si ca pozele de atunci, alaturi de declaratiile ei expirate de iubire de odinioara, pot arata oamenilor ce usor, ce abrupt, ce straniu se rastoarna destinele noastre.

Am incuviintat cu docilitate intristata. Si am ales, totusi, fara sa-mi pese ce reguli ale jurnalismului incalc, sa nu amintesc nimic despre trecut. Pentru ca mi-am dat seama ca nu mi-ar placea ca la toate marturisirile mele despre iubirea mea de azi cineva sa adauge o poza cu mine la bratul barbatului meu de ieri. Si pentru ca am stiut ca, dincolo de raspunsul abrupt pe care mi l-a dat, nici sotului meu nu i-ar placea sa-i insire cineva declaratiile de dragoste pe care le-a facut candva, altcuiva, cand  prezentul in care traim e coplesit de cuvinte de dragoste pe care ni le daruim unul altuia.

Nu stiu daca gestul meu foloseste la ceva. E doar o picatura de tacere intr-un ocean de amintiri fluturate in vazul lumii, cel mai adesea fara voia celor care le-au trait.

“Internetul ne-a luat unul dntre cele mai pretioase drepturi: dreptul la uitare. Te insela nevasta, iti murea copilul, ti se intamplau lucruri groaznice pe care, altadata, incercai sa le uiti. Acum, internetul nu te mai lasa sa uiti nimic”- spunea Robert Turcescu intr-una dintre emisiunile lui.

Ii dau dreptate. Sterg din casutele de mail scrisorile mele de dragoste adresate unor fiinte pe care le-am uitat demult. Tai in doua fotografiile cu maini inlantuite si priviri indreptate catre un viitor pe care-l credeam neted si nesfarsit. Si inteleg ca sunt, in presa romana, un calau esuat. Pentru ca mi-e mila, tot mai mila, de cei atat de celebri, incat fiecare pas al lor, fiecare tresarire, fiecare declaratie de iubire le-a fost consemnata, in numele unei vesnicii pe care ei insisi au renegat-o, demult…

Cei mai rai copii ai nostri

Imi spun mereu ca trebuie sa ne tratam barbatii ca pe copiii nostri. Si nu ma refer la alint, nici la iubire, nici la ingaduinta. Ci la sentimentul apartenentei iremediabile pe care nu il avem decat pentru fapturile pe care le-am nascut.

In clipele de cumpana, in momentele de incercare, ma straduiesc sa imi aduc aminte ca am promis ca legatura noastra va fi pentru totdeauna. Si, ca sa imi amintesc parfumul lui “totdeauna”, ma gandesc la dragostea pentru copiii mei. Imi readuc in minte legatura de sange, suflet si nemurire care exista intre mine si ei, si ma lupt sa-mi reasez nemultumirile, temerile, ingrijorarile pe care le simt din pricina barbatului meu in aceeasi matca a iertarii neconditionate.

“Orice s-ar intampla pe pamant, eu voi ramane mama ta si te voi iubi fara masura”, spun oricarui copil al meu, chiar si atunci cand sunt suparata pe el. In schimb, pentru barbatul meu incapatanat, neatent sau mincinos, imi gasesc instinctiv o replica in care vine intotdeauna vorba despre finalul iubirii, despre ruperea unei legaturi care, uite, ne aduce mai mult rau decat bine, despre cat de efemere sunt juramintele pe care le incalcam, e limpede, in fiecare zi.

“In fiecare zi ne batem joc de pasari, de iubire si de mare”, recit fara vorbe, cu ochi inlacrimati. Si dupa ce imi linistesc plansul in perna, imi fac, in gand, exercitiile de dragoste. De mare dragoste. Imi spun, a mia oara, ca asa cum nu-mi las copiii la orfelinat nici atunci cand sunt mincinosi, neascultatori, incapatanati, ciudati sau nerecunoscatori, tot asa n-ar trebui sa vreau sa-mi las barbatul la caminul de soti abandonati, chiar si atunci cand e neiubitor si neatent, ciudat si nerecunoscator, mincinos si neloial iubirii noastre. Si, ca sa-mi fie mai usor, ca sa-mi fie mai greu, imi amintesc ca mi-am crescut singura pruncii si ca, daca ei gresesc, am eu insami partea mea de vina. Si-mi amintesc, ca sa-mi fie mai usor, ca sa-mi fie mai greu, ca barbatul mi-a crescut dupa regulile si dupa poftele altor femei, iar eu l-am recuperat tarziu, dedulcit la minciuna, resemnat la tradare, ostenit de neputinta. Si ca, oricat de mult m-as lupta, nu pot sa schimb trecutul. Poate doar viitorul.

Barbatii nostri sunt la fel de ai nostri cum ne sunt copiii. Pentru ca sunt, de fapt, tot un fel de copii. Cei mai rai copii ai nostri. Si, intr-un fel dureros si deznadajduit, cei mai doriti, cei mai iubiti, cei mai cautati. Si cel mai greu de pastrat.