Săptămâna trecută, exact în dimineața plecării noastre la Londra, în parcarea de la Mega Image-ul din Popești Leordeni, m-am împiedicat și am căzut. Mă grăbeam cumplit de tare. Cei de acasă mă așteptau să vin, să punem gențile în portbagaj și să țâșnim spre aeroport. Dar eu eram convinsă că e obligatoriu să mai cumpăr câte ceva și, deși toți ai mei îmi spuseseră să nu cumva să mă mai opresc, fiindcă putem să luăm din aeroport tot ce ne lipsește, eu m-am încăpățânat să fac un ultim popas.
Rapid și eficient – speram eu.
Dar, după ce am coborât din mașină, am început să fug spre magazin și mi-am agățat vârful nărod al piciorului de o bordură. Am plonjat în față, atât de rău, încât, deși m-am sprijinit, cumva, în mâini, totuși, n-am putut să evit să mă lovesc și cu fruntea, și cu nasul, de ciment.
Ca-n filme, într-o fracțiune de secundă mi-au trecut prin minte tot felul de uimiri și neputințe, glazurate de senzația că aș fi putut, totuși, să îmi fi redresat poziția printr-o răsucire mai abilă, pentru care, însă, deja era prea târziu.
Nu-mi amintesc deloc de durere, deși sunt convinsă că m-a durut rău… Însă pot să descriu în detaliu senzația de amețeală căreia încercam să îi fac față, după ce m-am răsucit cu fața în sus și m-am ridicat în șezut, apoi valul de căldură care a însoțit șuvoiul de sânge care a început să îmi curgă din nas, atât de puternic, încât mi-a lăsat o dâră șerpuită pe bluză, iar pe asfaltul de la Mega s-a făcut un desen abstract din stropi sfinți de sânge. Sânge roșu aprins, sânge simplu, fără pic de nuanță de albastru – că atunci ar fi bătut, cred, în magenta…
M-a ajutat să mă ridic un domn foarte amabil, care mi-a întins o mână și m-a întrebat dacă am căzut fiindcă mă simt rău și am leșinat sau fiindcă m-am împiedicat. Am bâiguit ceva care să-i indice a doua variantă, apoi m-a condus înapoi la mașină și m-a sfătuit să stau puțin acolo, până mă dezmeticesc. I-am urmat sfatul și cum mi-am mai venit un pic în simțire am regretat că nu i-am mulțumit, dar mă pierdusem cu totul…
În mașină m-am șters pe față cu niște șervețele, m-am străduit să-mi recompun puțin chipul năuc și, cu îndârjire, am intrat în magazin și am cumpărat, totuși, ce aveam de luat, ca să nu-mi fie sacrificiul de sânge în zadar.
Abia după ce am ajuns acasă și le-am povestit alor mei ce-am pățit, îndurerându-mă mai mult de suspinele lor decât de durerile mele, după ce am plecat spre aeroport și m-am văzut, linișitită, în avion, mi-am dat seama cât de norocoasă am fost că nu am pățit ceva mai rău. Nici nu pot să înșir câte s-ar fi putut întâmpla. Câte oase, câți dinți și câte nări mi-aș fi putut zdrobi de-adevăratelea, în așa fel, încât să ajung la spital și să distrug tuturor mica noastră vacanță la care visaserăm atâta. Mi-au trecut prin minte scenarii în care paguba întrecea cu mult neplăcerea de a-mi fi pătat puloverul și de-a mă fi ales cu câteva vânătăi de calitate.
În avionul spre Londra, l-am rugat pe Victor să lucreze, cu o tehnică de theta healing, pe loviturile mele, și e adevărul adevărat că toate mi s-au vindecat mai repede ca oricând. Genunchii, care mi se umflaseră și păreau să mă doară din ce în ce mai tare, s-au potolit și s-au mulțumit să se împopoțoneze cu niște pete sinilii, iar pe frunte, pe nas și sub ochiul drept, vânătăile s-au desenat în culori palide, parcă deja aproape vindecate încă de la apariție.
Am mascat totul cu grijă cu un strat un pic mai gros de fond de ten, am distras atenția cu un ruj ceva mai intens ca de obicei, unul hidratant din gama Gerovital Beauty – sub supravegherea atentă a Ilonei, pe care am numit-o pe viață în postul de consilier de beauty al întregii familii – și am adăugat în rugăciunile mele mulțumiri de recunoștință pentru că am scăpat așa de ușor și pentru înțelesul desprins din lecția cu graba care strică treaba și, uneori, o și învinețește…
Iar pentru că în penultima zi de ședere la Londra fața mea era aproape vindecată, m-am bucurat de unul dintre cele mai prețioase daruri ale vacanței și am făcut o vizită în cabinetul cochet, primitor și frumos al Ancăi Rădulescu, unde atât de talentata cosmeticiană și make-up artistă mi-a reconturat sprâncenele pe care, de ani buni încoace, nu mai am curaj să le încredințez nimănui altcuiva. (Pun pariu că știți și voi că adesea, prea adesea, atunci când mergi să te pensezi într-un cabinet cosmetic te trezești că cineva ți-a stricat echilibrul feței redesenându-ți sprâncenele în linii prea subțiri, prea arcuite, prea sus sau prea jos – și că îți mai cere și bani pentru că te-a sluțit!)
Anca Rădulescu s-a mutat de doi ani la Londra, acolo unde fiica ei era deja studentă, și, într-o căsuță caldă și fermecătoare, cu grădină superbă vizitată de căluții de la ferma din spatele casei, ea și soțul ei, Florin, fratele mai mare al Mihaelei, au luat viața, cu altă energie, cu alt ritm, cu altă bucurie, de la capăt. Anca și-a redeschis la Londra – în doar câteva ore, fără nicio încurcătură birocratică, însă aceasta e altă poveste… – cabinetul cosmetic, iar doamnele din comunitatea românească, dar și prietenele lor britanice au început să o viziteze pentru tratamente cosmetice făcute cu degete fine, care dansează pe chipuri în ritmuri numai de ele știute, în dansuri ale frumuseții, ale strălucirii, ale tinereții.
Nu am putut să stau pentru un tratament întreg și recunosc că m-a reținut și faptul că un masaj facial m-ar fi durut, pentru că am încă, mai ales pe frunte, câteva puncte unde mi-e mai greu să suport atingeri, dar am rugat-o pe Anca să-mi recontureze arcadele sprâncenelor, așa cum doar ea știe să facă, remăsurându-le și cu rigla, și cu ochiul său de artistă.
Nu vă spun mai multe despre discuția noastră luminoasă și plină de emoție pe care am purtat-o în timpul procedurii… Doar că ne-am făcut darul de a ne reconecta sufletele, împărtășind gânduri și trăiri autentice, bucurându-ne să ne oglindim adevărurile una în mărturisirile celeilalte. Dar nu mă pot abține să vă povestesc că experiența mea de înfrumusețare a fost cu adevărat minunată și să vă arăt cât de schimbată am plecat din cabinetul Ancăi, unde, dincolo de faptul că m-am ales cu sprâncene reîntoarse la echilibrul și la conturul lor elegant de odinioară, am înțeles că există oameni pentru care merită să mergi până la capătul lumii și că există frumusețe pentru toți, atunci când alegi produsele cele mai bune și specialiștii a căror pricepere trece de granițele meseriei și devine vocație, artă, bucurie de a dărui.
P.S. Cățărată pe patul meu, Iza m-a vizitat din când în când pentru a consemna procedura în câteva poze-mărturie, numai bune pentru confesiunea blogului meu de luni, așezată sub semnul #beautymonday
P.P.S. Nu m-am machiat pentru poze, așa arătam, fără editări, înainte și după tratament. Machiată voi fi, desigur, ravisantă!
Orice experienta , fie ea si dureroasa, sti sa o povestesti cu maiestrie, har si haz.Esti minunata in trairile pe care le impartasesti cu noi cei care iti iubim cuvintele.Da,exista frumusete pentru toti, dar nu toti o putem povesti.
Mona, curat dureroasa! 🙂