Cea mai frumoasă nuntă a mea la care Simona n-a fost

Împlinesc, astăzi, nouă ani de la căsătoria mea cu Paul și am împlinit zilele trecute un deceniu de când ne-am îndrăgostit unul de celălalt. N-am serbat deloc, pentru că eu am o perioadă în care recunosc că, scriind împreună cu Dara Codescu la cartea dedicată Simonei, trăiesc, visez și respir doar cu EA în gând și în suflet, așa că sunt un pic absentă din toate celelalte relații ale vieții mele. De fapt, un pic absentă e puțin spus… Umblu buimacă prin lume gândindu-mă la Simona, adulmecându-i parfumul din aer ca o îndrăgostită și scotocesc în vrafurile noastre de scrisori, unde o găsesc vie, veselă, strălucitoare…

Iar astăzi, dintre e-mailurile ei în care umblu iar și iar, mi-a ieșit în cale unul în care Simona îmi trimitea ciorna unui text despre nunta mea și a lui Paul, petrecută în primăvara anului 2010 la Timișoara… L-am primit nu ca pe o coincidență, ci ca pe un dar, ca pe încă o dovadă că ea e mereu cu mine, fulg de pană de înger pe umărul meu drept și am lăcrimat regretând enorm că am întristat-o cu nunta mea făptuită departe de inima și de mâinile ei care să îmi cuprindă mâinile. Ca să mă ierte și ca să mă iert, am hotărât să ilustrez mărturisirea mea de azi cu două fotografii de la cea dintâi nuntă a mea, la care am avut-o alături, clipă de clipă, lacrimă lângă lacrimă, zvâcnet de iubire lângă zvâcnet.

Aveam 25 de ani, o înfățișare provincială și o inimă plină de credința în dragoste. Simona tocmai împlinise 27 de ani și îmi era nu doar domnișoară de onoare (însoțită păgubos de-un așa-zis domnișor însurat bocnă, desigur, cu alta), ci suflet din sufletul meu.

Textul de mai jos îi aparține Simonei Catrina:

„În jurul nostru, lumea își planifică nunțile cu un an înainte. Totul trebuie să iasă perfect – și, de cele mai multe ori, nu iese. Agendele, computerele și mințile sunt pline de gândiri și răzgândiri, de alburi și rozuri, de nume și variante, de firme și de visuri. Dar există pe fața pământului și oameni cărora o dragoste imensă și definitivă le ține loc de desfășurător. Astăzi, am să vă spun o poveste aproape incredibilă despre prietena mea cea mai bună și despre soțul ei.

Munții noștri visuri poartă

Alice Năstase Buciuta, publisher și redactor-șef al revistei Tango – Marea Dragoste, și Paul Buciuta, artist fotograf al aceleiași publicații, erau căsătoriți civil din data de 6 martie 2010. Eu sunt cam cusurgioaică în materie de zaiafet, dar credeți-mă că a fost o petrecere nebunesc de frumoasă, într-un local din Băneasa, cu vreo 50 de invitați – inițial, am crezut că nu pricepusem bine și că era vorba de nunta cea mare. Ne-a apucat ziua dansând și invidiind cel mai îndrăgostit cuplu din lume. Ne-au strigat la ureche, ca să acopere muzica, printre lacrimi și șampanii, că vor face și cununia religioasă, probabil peste câteva luni.

A doua zi, în cea mai frumoasă mahmureală de-a mea, am ascultat-o pe Alice cum își promitea că, dacă găsește nași, va organiza nunta la o vilă din Apuseni, grație unei prietene care o ispitise să-și care invitații într-acolo. Spunea că ea și Paul își doreau cu orice preț o petrecere în stil studențesc, totul avea să ne amintească de tinerețe: ținutele, muzica, noaptea albă, toleranța la alcool. Mai puțin mâncarea, fiindcă, oricât de adaptabili am fi fost, nu ne mai simțeam în stare să roadem pâine cu ketchup, ca-n facultate.

Toată redacția tricota planuri, mă pregăteam să-mi cumpăr rucsac și bascheți cu crampoane, ca să pot ajunge la locul unde vor avea loc felicitările, masa și dansul. Eram exaltați cu toții, nu fuseserăm niciodată la o nuntă în creierii munților. Mi-o și imaginam pe Alice într-o rochie de culoarea apei, cu un voal prins de o coroniță din flori de câmp. Iar pe Paul venind pe un cal… nu, de fapt ni-l imaginam pe Paul fără cal, ținând-o în brațe pe fetița lor, Iza Miriam, care atunci avea patru luni. În timp ce noi deliram în București, viitorii miri erau plecați la Timișoara, pentru o întâlnire cu cititorii – Alice tocmai lansa două volume, Cartea Dragostei Avon și Dragostea e un bonsai.

Noi, cei rămași în redacție, isprăviserăm toate aranjamentele, știa fiecare ce are de făcut. Așteptam nunta din Transilvania.

Și s-au întors din Timișoara. Alice m-a rugat să vin în biroul ei, iar eu am luat cu mine lista cu propuneri de articole, credeam că asta vrea. După ce-am închis ușa, s-a deschis povestea. ”Eu și Paul ne-am cununat religios”, mi-a spus, iar eu am scăpat foile din mână (nu le-am scăpat, spun asta doar pentru că-mi place cum arată scena prin filme).

Le-au pus elixirul nunții în prăjitură?

În seara zilei de 17 aprilie 2010, după lansarea de la librărie, Alice, Paul și pufoșica Iza s-au retras cu câteva dintre cititoarele mai apropiate la o cofetărie din Timișoara. Se anunța o tacla dulce, la propriu și la figurat. Nimeni nu bănuia ce întorsătură vor lua lucrurile. Acolo, din vorbă-n caramel, Alice le-a povestit că ei plănuiesc o nuntă, dar că n-au încă nași. Asta n-ar fi fost o problemă, pentru un sfert de țară ar fi vrut să ocupe acest job, dar mirii puneau niște sublime condiții și luaseră o decizie de la care n-ar fi abdicat sub nicio formă. Căutau nași mai în vârstă decât ei, care să aibă o căsniei model, să nu fi fost divorțați sau separați, să nu fie maculați de niciun fel de controverse morale. Era extrem de greu, în lumea în care trăim. Și atunci, din senin, una dintre invitate, Luminița Mezin, pe care Alice și Paul o cunoscuseră în seara respectivă, a spus că ea și soțul ei, Mircea, îndeplinesc toate aceste condiții și că nimic nu i-ar face mai fericiți decât să-i ducă la altar. S-a lăsat liniștea, toți ceilalți credeau că vor asista la un refuz diplomatic, dar mirii au acceptat instantaneu. Și acesta n-a fost decât începutul. Ambalați în planuri și emoții, s-au hotărât să lase miracolul să curgă chiar a doua zi, acolo, în Timișoara, mai ales că o altă invitată de la masă, Horiana Bâte Țâru, a spus că tatăl ei e preot și îi poate cununa oricând în biserica lui. Iar ideea care a aprins seara a fost că vor face în aceeași zi și botezul Izei, ajunsă la etatea optimă pentru acest moment măreț.

O ascultam pe Alice povestindu-mi toate astea și ochii îmi pluteau în largul lacrimilor, într-un tangaj sufletesc, într-o bucurie care m-a făcut s-o iert că s-a cununat atât de departe de mine. Am înțeles-o. Și am mai priceput că n-aș fi fost niciodată un detectiv bun – abia atunci am observat că poartă verighetă.

A doua zi dimineață, pe 18 aprilie, însoțiți de prietena lor Emily Constantin (actualmente Emily Toros – s-a căsătorit recent) – designer cunoscut, care a lansat creații unicat, pictate manual – au bătut mall-ul în căutarea unor ținute care să aducă a nuntă. Alice și Paul veniseră în blugi, nici nu le trecuse prin minte că se vor cununa în Timișoara, chiar dacă acesta este orașul unde au realizat pentru prima dată că se iubesc și unde, se pare, Alice a rămas însărcinată cu Iza. Au probat rochii, respectiv costume, până când, înghiontiți de timp, au cumpărat tot ceea ce le trebuia. Alice a găsit într-un final o rochie ca un nufăr, sandale albe, o pălăriuță romantică de la Meli Melo… Iar Paul a ales un costum în timp util, astfel că mireasa a avut răgaz să năvălească la coafor fără programare, între două alergături prin magazine. Alții planifică nunțile luni sau ani de zile, cum spuneam. Ei au planificat-o în câteva ore și s-a legat totul perfect.

La prânz, erau împreună cu nașii, în biserica goală – se terminase slujba și lumea plecase. Îi mai însoțeau câțiva prieteni-cititori (toți întâlniți pentru prima dată cu o zi înainte). Înainte de cununie, preotul le-a ținut o slujbă de dezlegare de fostele lor căsătorii. Alice mi-a mărturisit că pentru ea a fost foarte important să treacă și prin acest tunel al purificării. ”N-am vrut asta pentru că mi-ar fi fost teamă de proniile cerești sau pentru că n-aș fi știut că aceea îmi este dragostea, pentru totdeauna. Ci pentru că socrii mei, oameni religioși și de la țară, ne-au ținut un discurs care inițial m-a necăjit, spuneau că sub nicio formă eu și Paul nu mai avem voie să ne cununăm în biserică, fiindcă, am mai fost legați de alte persoane, în fața lui Dumnezeu, deci n-avem decât să trăim așa, în păcat, asta e…”. A venit dezlegarea, a venit libertatea inimii, a venit lumina. S-au cununat în zâmbet și tremur de voce, în iubire și veșnicie.

A urmat botezul Izei, care se plictisise de atâta elan ceremonios, era cam agitată și bâzâia aluziv, sperând să scape mai repede. Alice a luat-o în brațe și-a liniștit-o, cum numai ea și Paul sunt în stare. Mă uitam la poze, în timp ce-o ascultam – Iza era irezistibilă, ca o reclamă pentru sporul demografic. Ar fi convins și cea mai egoistă femeie din lume să facă patru copii.

Petrecerea de nuntă s-a aprins după o amănunțită planificare, o ședință care a durat patru minute. Mirii i-au invitat pe cei din biserică – vreo zece cu toții – la o terasă, în Piața Unirii din Timișoara. Au băut șampanie, a mâncat fiecare ce-a vrut, și-au povestit unii altora viețile, strălucirile și umbrele, s-au legat astfel pentru totdeauna unii de alții, într-un fel sau altul. Au plecat în aceeași zi spre București, urma să predăm revista la tipar și Alice nu putea lipsi de la acest plăcut-istovitor moment. Iza a dormit trei sferturi din drum, cu obrăjorii umflați de vise dulci, răpusă de magia zilei în care a fost creștinată.

Nu, nu întotdeauna ai nevoie de un an să planifici o nuntă. În numai 16 ore, Alice și Paul Buciuta au ajuns de la ”Hai să mergem cu toții la o prăjitură” la ”De-acum înainte, nimic nu ne mai poate despărți”. Cea mai frumoasă nuntă la care n-am fost.”- Simona Catrina