fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Angelica, prietena mia

de

Ne-am dat întâlnire direct pe plajă, într-una dintre verile noastre în care nu ne era îngăduit să ne-ntâlnim decât pentru câteva zeci de minute, pe fugă. Încercam s-adunăm, în smalțul aceleiași ore bombate, și dorul nostru de-a ne revedea, și bucuria de-a simți împreună valurile, chemările, briza de tinerețe care acolo, la țărm de Mare Neagră, nu își schimbă niciodată prospețimea.

Încercam…

Dar n-am apucat să vorbim prea mult, fiindcă timpul și-a-nfoiat puținele minute mai ceva ca marea valurile în miez de taifun. Ne-am despărțit cu senzația că nimic din ce era mai însemnat n-a fost încă spus. Că n-am vorbit despre dragoste și despre urmele ei de lumină lăsate pe chip, care nu, nu sunt riduri, nici dâre de lacrimi. N-am vorbit despre inima care ni se strânge la gândul că ni se vor face copiii mari și vor pleca nu în alte case, pe strada de alături, cum era odinioară, ci în alte țări, pe alte continente. N-am vorbit despre cărțile pe care n-am apucat să le scriem și pe care, Doamne, dacă nu le vom scrie niciodată și ne vor rămâne acolo, îndesate în nodul de necuvinte din gât și-n scârțâitul din încheietura mâinii nelăsate să scrie tot ce avea de scris?!

Nici nu mai știu, de fapt, despre ce am vorbit. Știu doar că Iza, fetița mea cea mică – cred că nu împlinise trei ani – a dat greutate și sens pasului nostru de despărțire, oprindu-ne atunci când ieșeam de pe plajă și arătându-ne, cu un gest princiar, către frumusețea rămasă în urmă și decretând-o, iremediabil, a ei:

Marea mia! – a zis Iza și a arătat spre întinsul de apă.

Plaja mia! – a continuat ea, trecându-și mâna, stăpânitor, pe deasupra nisipurilor.

Clipa aia de frumusețe, de râs, de emoție, de dor, am așezat-o iremediabil în noi. Eu și prietena mea, Angelica Lambru, pe care, de atunci, am tot numit-o și-am de gând s-o tot numesc prietena mia. Prietena mia dragă și delicată, frumoasă, și demnă, și tristă, și veselă deopotrivă, gata să sară cu un cuvânt de ajutor, cu un zâmbet de noroc, cu o traducere de folos, cu o îmbrățișare de salvare. Martora cea mai de preț a legăturii dintre mine și Simona Catrina, pe care și Angi a iubit-o la fel cum am iubit-o eu, sau poate și mai mult, n-o să știu niciodată, căci încă n-am aflat cum se măsoară iubirile fără sfârșit. Dar poate că se măsoară în ani cu aniversări de iubire, în care prietenii îți spun La mulți ani, mai de aproape sau de mai departe, care cum poate. Sau poate în gânduri trimise de la una la alta pe unda cea sfântă a telepatiei, sau poate în vis, sau poate în bucuria de a revedea o fotografie în care clipa a rămas închisă cu toată frumusețea ei fără timp, cum e fotografia de-aici, unde noi două vorbim, vorbim, vorbim, în vreme ce copiii noștri cresc sărind peste valuri.

La mulți ani, Angi a mia nespus de dragă, prietena mia, iubita mia! Să ți se împlinească toate visurile, să ți se ostoiască toate dorurile, să-ți aducă bucurie noua ta carte splendidă, Căsuța lui Snowie, pe care nu mai am răbdare s-o citesc împreună cu Iza, până o-nvățăm pe dinafară, în serile noastre înstelate de dragoste și de frumusețe pe care, de-atâtea ori ți le vom datora.

 

Fotografie de Paul Buciuta

Categorii:
Confesiuni · Copii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title