Am fost invitata la emisiunea lui Robert Turcescu si a lui Ion Cristoiu, pe B1 Tv, intr-o seara in care eroul discutiilor a fost Irinel Columbeanu. Il vazusem si eu, dimineata, plangand, in fata gradinitei, si indraznisem sa ii marturisesc lui Robert Turcescu, atunci cand m-a invitat, ca nu am, de fapt, niciun punct de vedere. Ca sunt la fel de buimaca si debusolata ca toti spectatorii scandalului nesfarsit.
Am crezut ca isi va retrage invitatia, dar moderatorul a fost milos cu nedumeririle mele. Mi-a spus ca asa e si normal, sa nu am un punct de vedere prestabilit si ca, oricum, nu-mi cere sa fiu de partea unuia sau a altuia. M-am repliat intr-o opinie limpede cat am asteptat in culise, vazand prima parte a emisiunii. L-am auzit pe Irinel Columbeanu, cel despre care as fi putut sa jur ca e uns cu toate alifiile politetii, ocarand-o pe fosta cumnata, Ramona Gabor, si proferand injurii la adresa ei si a fostei sotii. Referirile lui la canapea, la blow-job si la saracia femeilor cu care statea de vorba m-au facut sa ma sperii, sa ma intristez, sa ma pregatesc pentru o discutie neplacuta.
Suntem oameni mici si tarati. Suntem fapturi bolnave si chinuite si ducem cu noi, pretutindeni, lasitatile noastre, frustarile noastre, marile sau micile noastre neimpliniri. Odata intrata in direct, m-am pomenit luata pe sus de impoliteturile unui domn care, probabil, in virtutea miliardelor sale, e obisnuit sa nu fie contrazis. Orice replica a mea a fost intoarsa vertiginos cu o referire la copiii sau la sotul meu, cainat pentru traiul langa o asemenea femeie absurda. Dar, intre atatea mitocanii, am avut vreme sa ma zgaltai de neplacere si constatand ca doamna psiholog ajunsa odata cu mine in platou plaseaza de fapt in discutie propriile frustrari legate de o fosta partenera a sotului ei (marturisite mie in cele cinci minute petrecute inaintea amplasarii noastre in fata camerelor) si, pentru a-si plati in public politele din familie, e gata sa se ralieze unor puncte de vedere absurde, care nu pot fi generalizate. „E normal sa traiasca o mama folosindu-se de banii din pensia alimentara a copilului?”, intreba Irinel formulandu-si corect si tendentios intrebarea, iar doamna fosta super-nanny raspundea prompt ca nu, referindu-se de fapt la femeia care are copil cu sotul ei si care-i tapeaza de bani si pe ei. „E firesc ca o femeie sa conditioneze vizitarea copilului de catre tatal minorului de plata pensiei alimentare?”… Nici vorba, raspundea dumneaei, facand vorbire tot despre cazul din propria familie. „E posibil ca o mama sa ii dea o palma la fund copilului sau?”… Doamne, fereste, se scutura doamna psiholog, uitand ca ea nici nu are copii si ca ipocriti sunt parintii care spun ca nu s-au abtinut cu greu de la gestul de-a lipi o palmuta pe fundul obraznicaturii adorate.
Ca sa raman in atmosfera serii, spun si eu, abrupt si nepoliticos, ca m-am saturat de psiholoagele de televiziune. Cunosc mari psihologi si lucrez cu multi dintre ei, in plus, si eu sunt psiholog, numai ca celelalte calificari ale mele, mai indelung exersate, ma fac sa ma abtin sa ma prezint cu titulatura mea de-a doua, chiar daca e obtinuta cu licenta de zece, ispravi academice cat pe-aci memorabile si diploma onorabila a unei facultati de stat. Si pe mine ma enerveaza fostele neveste care traiesc din banii mei, dar eu mi-am ostoit frustrarile ba rugandu-ma, ba mergand la psihologi vrednici, care sa ma ajute sa accept ceea ce nu pot schimba nici in lumea in care traim, nici in trecutul barbatului pe care il iubesc. Insa, mai presus de toate titulaturile, sunt femeie si nimic din ceea ce e femeiesc nu mi-e strain. Stiu ca nu exista rau mai mare pentru un copil decat sa creasca sub stigmatul acuzatiilor indreptate impotriva mamei lui. Stiu ca, daca vrei sa lovesti crunt pe cineva, il injuri de mama si-i spui ca aceea care l-a nascut e o curva, asa cum face azi Irinel cu propriul copil. Si mai stiu ca, pe o scara absurda a normalitatii zilelor noastre, dincolo de perfectiunea tot mai rar atinsa, aceea a sansei de a trai si langa mama si langa tata, urmatorul stadiu de normalitate este cel al traiului langa mama despartita de tata.
Copiii pe care mama i-a dat de langa ea, copiii care au fost luati de langa o mama decazuta din drepturi pentru imoralitate, vicii sau boala sunt cei mai tristi, mai oropsiti, mai hartuiti de intrebarile asupra propriului destin. De ce le-ati alungat pe Irina si pe Monica din apartamentul din Piata Victoriei, daca acum va tot plangeti ca fetita nu are unde locui? – l-am intrebat pe miliardarul revoltat, iar el mi-a raspuns, asa cum ma asteptam. Eu l-am donat, eu i l-am luat. Apoi mi-a explicat ca nu pe fetita a dat-o afara, doar pe mama fetitei, fara sa isi dea seama ca declaratia lui poate fi folosita ca proba intr-un proces in care principalul lui argument este ca fosta sotie nu are locuinta… Si mi-a mai spus ca degeaba vorbesc daca nu m-am documentat. Ca nu stiu despre ce e vorba in viata lui si nu stiu nici sa zic corect cuvantul „oprobiu”, ca zic asa, aiurea, „oprobriu”…
Combat impolitetea si agresivitatea lui Irinel Columbeanu, fara sa ii tin partea Monicai. Tin doar partea femeilor care vor sa isi creasca copiii. Tin partea legaturii de sange si suflet care exista intre mame si pruncii nascuti din trupul si din dragostea lor. Tin partea sansei la o justitie corecta si echitabila, care sa lase copiii sa stea langa mame, ingaduind tatilor sa isi iubeasca, sa isi vada, sa isi ocroteasca copiii facuti la ceas uitat de dragoste vesnica. Si tin partea oamenilor demni, care stiu sa treaca decent prin hartoapele vietii.
La ceas de ananghie, de durere, de cadere, de dezndejde, ne aratam adevaratele chipuri. Si apoi, mai tarziu, cand ne revenim – pentru ca toti ne revenim pana la urma din revoltele divorturilor si ale tradarilor – , ni se face rusine crunta de ce-am spus, ce-am facut, ce am fost…
P.S. Dincolo de emisiune, Irinel Columbeanu mi-a sarutat mana. „Nu ne-am certat, nu-i asa?”, m-a intrebat, redevenit politicos, ca-n vremurile bune. Eu i-am zambit si am confirmat. De ce sa se certe doi oameni care nu se cunosc?
