Am îngheţat bocnă la concertul Shakirei. Mai întâi, am aşteptat câteva ore, biciuiti de vânt şi de stropi răcoroşi, duşmănoşi, şi nici măcar Smiley, pentru care mărturisesc că am o slăbiciune indecentă, nici măcar a lui splendidă Dream Girl nu m-au putut entuziasma înainte de întâlnirea cu blonda, impetuoasa columbiană, conaţională a lui Gabriel Garcia Marquez.
Între recitaluri, ne-am adăpostit, o vreme, sub tribuna Kiss Fm. Într-un demers de curaj şi disperare am intrat de-a buşilea pe sub o scară, dând la o parte bannerele care înfofoleau foişorul în care invitaţii norocoşi ai postului de radio beneficiau de acoperiş şi de perspectiva de la înălţime. Ne-am ascuns ca nişte emigranţi ieşiţi de sub lege, ne-am aşezat pe jos, pe câteva prelate uitate sub construcţie. Dar, în semn de respect faţă de Shakira şi faţă de cele șase milioane date pe cinci bilete, am ieşit atunci când şi ea a izbucnit pe scenă.
A fost frig tăios toată seară, iar scena nu era împodobită decât cu două ecrane nu foarte generoase, aşezate de-o parte şi de altă a să. Adică, tot cei care o vedeau cu ochii lor pe Shakira cea minionă şi săltăreaţă, pe scenă, o sorbeau din ochi şi pe ecranele care-i flancau făptură şi glasul. Noi, cei care plătiserăm doar 120 de lei pe bilet, nu vedeam nimic, şi auzeam în funcţie de cum îşi făcea vântul pomană cu noi, bătând dintr-o parte, făcându-ne să simţim că iarna-i ici, vara-i departe. Ca să rezistăm, am făcut parteneriat întru dârdâială cu cele mai vesele, mai scumpe, mai dragi şi mai entuziaste făpturi pe care le cunosc: cu Roxana Iliescu cea mereu surâzătoare şi cu Mirela Retegan, inventatoarea distracţiei organizate, şi fermecătoarea sa gaşcă Zurli compusă din vreo 15 fete numai zâmbet şi miere. Am dansat toţi waka-waka cu mult înainte să-şi termine Shakira machiajul şi coafura, când încă ploua mai milos, iar temperatura nu scăzuse sub 15 grade. Ceva mai târziu, când toţi dârdâiam lent şi trist, în ritmul baladelor cântate în spaniolă cu vorbe amare, am încercat să glumim şi ne-am spus bancul cu motănelul pe acoperiş, dar n-am mai fost în stare să concurăm hohotele ironice ale ploii.
La Nothing Else Matters, fiindcă, la fel ca noi toţi, nu înţelegeau de ce cânta Shakira piese potrivite pentru un unplugged memorabil, comis într-o sala intimă şi călduroasă, Roxana şi un sfert din gaşca Zurli au plecat, plouaţi nemetaforic. Nu mult mai târziu, s-au risipit toate rămăşiţele celei mai ţări găşti de animatori pentru copii din ţara noastră, dându-ne de gândit şi de uimit. Fiindcă am rămas doar noi. Singuri. Uzi. Dârdâinzi.
Primul a clacat Victor – şi drept remediu a căpătat geaca lui Paul, care a rămas numai în jachetă. Apoi Ilona a decis că poate renunţa la pasiunea ei pentru cântecele Shakirei şi m-a rugat să mergem naibii odată acasă. Dar pentru că eu duc cu mine în continuare aceeaşi deformaţie profesională din anii mei de jurnalism frenetic şi nu pot să plec de undeva decât după ce s-a isprăvit totul, am rugat-o să mai rabde şi mi-am extras puloverul de sub fâșul fleoșcăit, ca s-o apăr mai bine. Shakira, însă, ne-a spus gudbai fără să cânte waka-waka. Peste scenă s-a lăsat întunericul şi peste inimile noastre deznădejdea. Jumate din jumatea care izbutise să reziste până la sfârşit a plecat, bodogănind. Porţile s-au deschis către ieşire, lăsând coloanele groase de spectatori amărâţi să meargă spre casă, târșâindu-şi ghetele şi inimile ude. Şi era cât p-aci să plecăm şi noi, dar, într-un ultim zvâcnet de speranţă, ne-am întors şi am intrat prin efracţie pe porţile, de-acum nepăzite, care duceau direct lângă scenă. Și acolo am trăit 10 minute de extaz şi lumina, care ne-au salvat de la dezastru o seară făcută ciuciulete. Am văzut-o pe Shakira, întoarsă târziu la un bis nebisat, dar probabil prevăzut contractual sau impus de bunul ei simț, de la doi metri distanţă, iar ea ne-a privit în ochi şi noi am scotocit-o cu privirea pretutindeni. Avea un pic de burtică şi pielea albă şi fină precum caimacul laptelui de ţară, avea părul zburlit şi ud, iar fusta din franjuri sidefaţi îi lasă să iasă la iveală coapsele plinuţe şi ferme, fără pic de celulită. Avea sutien de culoarea pielii prins cu mai multe rânduri de bande elastice, să nu-i zburde dintr-însul sânii mici şi rotunzi. Şi era din nou desculţă, deşi, mai devreme, ne ceruse voie să îşi pună cizmele, fiindcă îi îngheţaseră lăbuţele din spate, şi juca de zor pe scenă, printre dansatoare care n-o puteau egala în sprinteneală. Vocea ei adâncă, ciudată, se auzea desăvârşit, iar cele mai grozave hituri, acelea după care tânjiserăm cu toţii până atunci, Hips Don’t Lie şi Waka-Waka, ne-au zdrăngănit toate îndoielile formulate sub tortura frigului şi a ploii.
Am plecat spre casă iubind-o din nou pe Shakira, împodobiţi cu zorzoanele de hârtie aruncate din tunurile cu aburi şi cu lumina zâmbetului ei călduros. Am plecat fericiţi, înnoptaţi, luminaţi, înseninaţi de şansa celor 10 minute de concert văzut, trăit, auzit cum se cuvine. Şi apoi, după ce ne-am îndesat în maşină, îngroziţi de rafalele de grindină pornite o dată cu fulgerele, ne-am dumirit că ar fi putut fi şi mai rău, şi mai de neuitat…
