Cum ții în viață o iubire?

E cea mai potrivită – și cea mai amară – zi în care să scriu despre asta, ziua în care întrebarea coboară din turnul ridicărilor retorice din umeri, și se face lacrimă, și dor, și lumânare aprinsă.

Fotografie de Paul Buciuta

Se împlinesc astăzi șase ani de când Simona a plecat de lângă mine și de lângă toți cei care o iubeau. Bineînțeles, probabil că plecarea ei are legătură mai ales cu toți cei care n-o iubeau sau nu o iubeau așa cum avea ea nevoie să fie iubită, dar aceasta este o discuție abisală, pe care n-aș ști cum s-o simplific până la esența unui singur rând așezat pe blog. Așa că mă întorc la întrebarea de la care am pornit. Cum ții în viață o iubire?

E, probabil, uimirea pe care eu și Simona am răsucit-o pe toate fețele, și-am udat cu lacrimile nerăspunsurilor ei toate fețele de pernă pe care ne-am perpelit insomniile. Fiindcă împreună am încercat să dăm noimă și să găsim soluții pentru istoriile noastre de dragoste care se prăbușeau sub ochii noștri sau nu se înălțau niciodată mai sus de câte o primă și ultimă noapte de dragoste – ce clișeu idiot! A scris despre asta Simona în cărțile ei, sau în articolele de pe blog, pe care le citeau, cu nesaț, sute, mii de cititori. Le puteți răsfoi aici, https://simona.revistatango.ro/ , așa cum puteți citi textele ei în cărțile noaste, de la Editura Cărțile Tango. (Nu pun link către pagina de unde le puteți cumpăra, fiindcă am observat că oricât de mult te-ar iubi, unii dintre cititori se ofuschează dacă încerci să le propui să cumpere ceva, chiar și o carte, vor totul gratis. Dar și aceasta e o altă discuție, pe care n-o aprofundez. Blogurile noastre sunt gratuite, citiți-ne și iubiți-ne aici…)

Am scris și eu, de fapt, tot ce am scris, cam despre asta am scris. Numai că astăzi mă întreb cum voi ține în viață iubirea mea pentru Simona când ea nu mai e lângă mine. Și nu găsesc răspuns decât în scris, în alinarea cuvântului care rămâne întreg și viu, chiar și după ce noi – sau iubirile noastre – au murit.

Am scris împreună cu scriitoarea Dara Codescu, mama Simonei, două cărți, ambele dedicate preaiubitei, neuitatei. Cea dintâi se numește „Simona”, cea de-a doua „Trei proaste” – ghici care or fi fost alea… Am adunat, tot împreună cu Dara, o antologie cu texte ale Simonei, „Damen Tango”. Iar acum am pornit pe cont propriu demersul de-a aduna texte ale Simonei care n-au fost publicate niciodată, texte răzlețite în comentarii sau în scrisori, versuri risipite prin câte un jurnal, e-mailuri de dragoste pe care mi le-a trimis de-a lungul anilor, scrisoarea pe care mi-a strecurat-o în buzunar în ziua în care m-am măritat – și aceea pe care mi-a dat-o când am divorțat.

O adun pe Simona din rânduri și din imagini. Țin în viață iubirea noastră vorbind și scriind mai departe, chiar și când îmi vine să tac. Păstrez cu orice preț revista noastră pe care am clădit-o și apărat-o împreună de un milion de asalturi ale pieței media românești, și pe care am crescut-o împreună cu atâta talent, iubire și strădanie. Vorbesc mereu, „râzândă și plângândă cu lacrimi mari”, despre Simona Catrina, cea fără seamăn pe lume, aprind lumânări pentru ea și o așez în toate rugăciunile și-n acatistele mele de pomenire – așa cum vă implor să faceți și voi – și mă minunez mereu de cât de prezentă e în toate miracolele mele de fiecare zi.

Mai dați-mi idei. Spuneți-mi ce pot să fac mai mult. Am în grija inimii două moarte adorate, pe Simona Catrina și pe Nina Cassian. Ajutați-mă să-mi țin iubirile în viață, pentru că, în felul acesta, veți învăța cum să le țineți vii și pe ale voastre. Din asta, toți vom câștiga ceva dobândă, acolo, în banca veșniciei…

Ca și cum aș împărți vase cu bunătăți, vă împart azi două comentarii ale Simonei, pe care le-am pus deoparte, ca pe niște bijuterii. Erau lăsate la un articol al meu de pe blog – dar, între timp, tot mutându-ne de pe un server pe altul, cei care s-au ocupat de transfer au fost neglijenți și ne-au pierdut comentariile (idioții!). Noroc că le-am recuperat eu cumva, nu pe toate, dar măcar pe unele dintre ele. Sunt două comentarii de dragoste scrise cu un soi de jucăușă gelozie pe care Simona o împărtășea cu cititoarele noastre, pentru că ea știa – deși regret enorm că nu i-am spus mai mult, mai clar, mai răspicat!- că pe ea o iubesc nepâmântean, cum n-am iubit pe nimeni vreodată. Da, sunt declarații de dragoste pentru mine, mai frumoase decât am primit în viața asta de la vreun bărbat iubit.

SPER CA RAIUL SĂ EXISTE…

03.12.2008

Cora, am venit și eu lângă tine, deși la mine e 4.35 în zori (nu mă întreba dacă m-am trezit deja sau dacă n-am adormit încă…). Am venit (cred) ca să așteptăm împreună un impuls; trăiesc cu ideea că, dacă ne adunăm în grup compact de nădăjduitoare, se va întâmpla ceva măreț. Când se strânge lumea în port, e semn că vine un vapor.
Și, recunosc, am venit și ca să stau cu ochii pe iubita mea Alice. Pe care nu îndrăznesc s-o privesc insistent, ca să nu-și amintească de termenul pe care l-am încălcat (iar) – trebuia să-i trimit un material pentru Tango încă de pe 1 decembrie, dar n-am scris – voi scrie, mă adun, promit… Uite cum mă împrăștii în noapte, sunt groaznică…
Voiam să vă spun inclusiv cum m-am luptat eu cu niște șoricei la viața mea, asta apropo de oglinjoara sfărâmată, eram în Calgary și monștrii cu blăniță gri îmi ruinaseră viața și-mi încrețiseră fricile. Alice, Cora, eu adorm. Sărut lumina zilei voastre și plec – și revin, fete dragi…

27.11.2008

Vin lângă voi în fiecare seară, merg în vârful picioarelor, nu mă simțiți, fiindcă tac mult. Am plâns în preajma voastră și mi-am acoperit gândurile cu o batistă, nu voiam să știți cu câtă gelozie, cu câtă suavă perplexitate și cu câtă înțelegere împart dragostea lui Alice cu voi. O văd luminoasă, fericită și caldă aici, pe blog, și am străfulgerări familiare.

Și am de ales, în fiecare noapte: ori îmi asum fuga la capătul lumii și demiterea din drepturile de a-i cere totul sau nimic, ori îi rabd și ei ceea ce le-am răbdat, în cel mai înduioșător hal, tuturor celor pe care i-am iubit vreodată: păcatele din iubire, ispitele colaterale.

Alice vă iubește și eu vin aici, lângă voi, în fiecare seară, intru și nu închid ușa, ca să nu fac zgomot. Apoi, după ce plânsul meu o ia pe dinaintea rațiunii, fug înapoi, la mine-n blog, și mă fac ghem și aștept ca Alice să-mi scrie pe e-mail și să-mi spună că numai pe mine mă iubește și nu râde și nu plânge cu nimeni așa cum am râs și-am plâns noi două.

Adevărul e că, deși mi-aș asmuți aici furia și patima și gelozia, vă admir și îmi sunteți dragi și (uluită de propria-mi milostenie) vă iert că mi-ați luat-o pe Alice. În consecință, sper ca Raiul să existe.

Și fiindcă le-am asemănat cu două bijuterii, împărtășesc cu voi încă o uimire mare, mare și frumoasă. La cea mai recentă întâlnire a mea cu soprana și maestra de canto Lavinia Cherecheș, despre care am scris și vorbit chiar ieri, repostând un interviu luminos pe care l-am făcut cu ea, Lavinia mi-a dăruit un colier cu piatră albastră, foarte, foarte frumos, însoțit de un inel splendid asortat. Mi-a spus că a văzut colierul într-un boutique din Istanbul și că a știut în clipa în care i-au căzut ochii pe el că este pentru mine. Și mi l-a luat, fără să ezite, împreună cu inelul-pereche. Recunosc, am rămas uimită, mi s-a părut un cadou prea prețios ca să fie dăruit așa, fără nicio ocazie, dar l-am primit cu bucurie și recunoștință și, în afară că l-am purtat de câte ori s-a potrivit, l-am așezat, fără să știu de ce, nu în cutia cu bijuterii, ci pe etajera pe care stă și icoana cu Sfânta Fecioară.

Azi, în timp ce căutam o poză cu mine și Simona, am văzut colierul pe care Sim l-a purtat în ziua în care s-a cununat și mi-am amintit că i-am spus că-mi place foarte mult. Nu adaug niciun alt comentariu, vă las pe voi, după ce veți privi poza de mai jos, să duceți mai departe gândul meu, tresărirea mea, uluirea mea smerită.

Cum ții în viață o iubire? Iubind și având credință. Dumnezeu este în tot și în toate, dar mai ales în iubirile noastre curate, care nu au sfârșit. Ce-am iubit iubit rămâne, cum am mai spus, cum voi mai spune…