Dragostea nu e o vrajă

Găsesc în cărțile cu Harry Potter răspunsuri la toate întrebările mele. Volumele scrise de J.K. Rowling sunt, pentru mine, cărți magice prin care, dincolo de farmecul și ritmul alert al poveștilor, se limpezesc apele devenirii atunci când, dintre rânduri, îți alegi cuvintele și gândurile care se potrivesc căutărilor tale.

Și pentru că toate scotocirile mele de-acum sunt cercetări ale inimii, în cărțile acestea cu aventuri, vrăji, suspans, joacă și bătălii palpitante, eu îmi găsesc răspunsuri de dragoste.

Dragostea seamănă tare, tare mult cu o vrajă. Când mă îndrăgostesc, umblu prin lume ca sub porunca unei poțiuni Amortentia, despre ale cărei puteri uimitoare v-am mai scris. Și, deși am râs în hohote citind paginile cu episodul în care Ron a căzut pradă unei asemenea încurcături, mâncând, din greșeală, bomboanele impregnate cu Amortentia pe care Romilda le pregătise nu pentru el, ci pentru Harry Potter, recunosc că așa fac și eu – și bănuiesc că așa facem cu toții, iar asta ne poate face sublimi sau foarte, foarte caraghioși.

Brusc, nu ne mai e foame. Cine poate să mănânce atunci când e mistuit de iubire? Eu una, la fel ca Ron Weasley, nu pot. Puțină apă. Cel mult o cafea. Închid ochii și ceea ce simt mă hrănește profund, durabil, autentic. Și, culmea, stomacul nu zice nimic, nu mă doare, nu-mi pretinde, nu vrea. Pentru mine zilele de îndrăgostire au fost cea mai bună dovadă că oamenii pot trăi fără să mănânce nimic. Doar obiceiurile proaste, plictisul și nedragostea ne mână, orbește, către frigider.

„- Ron? Micul dejun. – spune Harry.

– Bine, bine, cobor cu tine, oftă Ron, dar nu vreau să mănânc…”

Dacă auzim numele celui iubit, sărim ca arși, iar orice prilej de-a-l vedea și, ah, întâlni, ne face să tresăltăm de emoție și de speranță.

„- Romilda? repetă el. Ai spus Romilda? Harry, o cunoști?! Poți să mi-o prezinți?”

a trepidat Ron care, am uitat să vă spun, avea o cu totul altă prietenă, pe care o pupa cu patimă, înainte să ronțăie dulciurile vrăjite…

De altfel, când a dat nas în nas cu Lavender Brown, iubita de dinainte de prima bomboană, a dat-o la o parte din calea lui:

„- Lasă-mă în pace, spuse Ron impacientat. Harry o să-mi facă cunoștință cu Romilda Vane!”

Ca să-l păcălească să vină cu el și să-i poată da un antidot – căci, ah, niciun îndrăgostit nu vrea de bună voie să se dezîndrăgostească, dar cei din jur ne dau, împotriva voinței noastre, câte-un antidot brutal sau, foarte adesea, chiar cel pe care-l blagoslovim cu pasiunea noastră ni-l administrează sub forma unui refuz nemilos – Harry i-a spus lui Ron că merg s-o întâlnească pe Romilda, aflată, chipurile, în biroul profesorului de Poțiuni și Elixire.

Lăsat în prag, până când Harry îi explică profesorului Slughorn ce-a pățit prietenul lui și cât de gravă e amorezarea lui fictivă, Ron „își întinde gâtul disperat”, apoi se impacientează, lovit brusc de o îngrijorare ca iubita lui să nu fi pățit ceva.

(De câte ori nu ne-am îngrijorat ca fraierii crezând că, vai, limanul tuturor gândurilor noastre tace fiindcă i s-o fi întâmplat ceva  și, când colo, ce să vezi, el era bine mersi într-o nepăsare cuprinzătoare? Da, îngrijorarea e unul dintre semnele unei îndrăgostiri, de obicei păguboase și fără viitor, fiindcă atunci când te îndrăgostești de cineva care-i, la rându-i, îndrăgostit de tine, acela are grijă să nu te lasă pradă neliniștilor și e, la rândul lui, însetat să te caute clipă de clipă… )

„- N-o văd, Harry, oare o ține ascunsă?”

Când totuși e lăsat să intre în birou, Ron dă buzna, disperat, dar se împiedică, gata să se dea de-a berbeleacul. Și, dintr-o dată, e lovit mortal de îngrijorarea că s-a făcut de râs în ochii ei.

„- Sper că ea n-a văzut faza…

– N-a ajuns încă! îl păcălește Harry.

– Asta-i bine, spuse Ron cu înflăcărare. Cum arăt?”

Aș putea scrie un roman fluviu despre câtă strădanie am pus, de-a lungul anilor, în acest ridicol „Cum arăt?” al îndrăgostirilor mele… Câte rochii am aruncat pe pat după ce le-am probat, în încercarea de-a o găsi pe aceea, unică, specială, care să mă facă să arăt mai frumoasă, dar nu exagerat de elegantă, naturală, totuși specială, o rochie nici prea strâmtă, să nu pară ostentativ-provocatoare, dar nici prea largă, ca să-mi ascundă de tot formele, nici prea neagră, nici prea mov! De câte ori n-am umblat ca nebună prin magazine, dându-mi și ultimul ban ca să-mi cumpăr pantofi, un sutien nou sau vreun parfum splendid, fără de care toate strădaniile de-a mă fi facut remarcată mi se păreau zadarnice!…

Dar foarte, foarte adesea, îndrăgostirile dispar, ca și cum ar fi fost provocate de-o vrajă ce s-a risipit. Rămân, rareori, în norocoasele ori, doar iubirile mari, statornice și trainice. Acelea care se așază, dincolo de arsura îndrăgostirii, în viață neprefăcută, care nu are nimic de arătat, nimic de demonstrat. Pur și simplu, viață. Pur și simplu, dragoste.

Și, pe neașteptate, în volumul Harry Potter și Prințul semisânge, aseară, când am ajuns din nou cu lectura la episodul sfâșietor al morții lui Albus Dumbledore, am găsit încă un răspuns, complet neprevăzut, legat de dragoste și măreția ei.

Înainte ca Dumbledore să fie atacat și ucis, și-a consumat ultima secundă în care ar fi putut să se apere, ca să-l protejeze pe Harry printr-o vrajă de împietrire. Ascuns sub mantia sa de invizibilitate și preschimbat de vraja lui Dumbledore în stană de piatră, Harry Potter a fost ferit de pericole, dar și condamnat să urmărească neputincios, tăcut, nevăzut, episodul morții celui mai mare vrăjitor din câți trăiseră vreodată, al celui mai iubit și mai respectat dintre toți: Albus Dumbledore, directorul școlii Hogwarts. Sub ochii lui văzători, dar nevăzuți, singurul om în care Harry avea încredere deplină și speranță nețărmurită s-a prăbușit, lovit de blestemul de neiertat Avada Kedavra, și a zburat din turnul înalt până jos. O fluturare absurdă de mantie în noaptea cumplită de afară. În aceeași clipă, vraja care îl împietrise pe Harry a încetat. Băiatul s-a putut smulge din nemișcare și s-a repezit, nebun de durere, pe urmele ucigașilor. Dar atunci, când și-a recăpătat puterea de a se mișca, a știut că Dumbledore murise. Pentru că vraja nu putea rezista decât atâta timp cât cel care o crease trăia. Moartea întrerupsese brusc firul magic.

Și atunci am înțeles din rândurile cărții mele minunate, din care curiozitatea Izei mă obligă, fericit, să citesc seară de seară, că dragostea nu e o vrajă. Doar îndrăgostirile sunt, uneori, un fel de accidente magice, însă ele nu durează prea mult. Dragostea, dragostea adevărată e mai presus de orice vrajă și nici moartea nu o poate întrerupe, dimpotrivă, vibrația înălțată a celui plecat te poate face să o simți încă și mai puternică, mai vie, mai definitivă după ce omul iubit te-a lăsat singur pe pământ. Și afli atunci, printre lacrimi, că sufletele unite printr-o dragoste mare nu pot fi despărțite prin moarte. Firul de lumină divină dintre două ființe ce se iubesc cu adevărat rămâne neîntrerupt, căci legăturile eterne ale dragostei nu cunosc timp, spațiu, deznădejde.

Așa am înțeles eu din iubirile mele și din cărțile cu Harry Potter, din care învăț, învăț, învăț și, iată, dau înțelesul meu și mai departe.