M-am întâlnit cu Marius Constantinescu și cu Ioana Bâldea Constantinescu în primul rând pentru că voiam să vorbim despre noua carte a Ioanei, „Poveste pentru Maria”. Și am vorbit, desigur, și despre cartea cea minunată scrisă de o mămică bună și cultă pentru fetița ei, și despre povestea de dragoste dintre Ioana și Marius, dar și, așa cum viața îmi scoate tot mai des în cale subiectul meu predilect, despre Harry Potter. Asta pentru că Ioana și Marius au venit la întâlnire împreună cu Maria, iar fetița lor de opt ani, ca să nu se plictisească, își luase cu ea volumul din care citește de zor, cel de-al doilea din epopeea în șapte volume scrisă de J.K.Rowling.
Harry Potter și camera secretelor…
Vă dăruiesc mai jos un mic fragment din interviul care va apărea la început de august în noua noastră ediție sărbătorească de revistă. Îi întrebasem pe interlocutorii mei de ce nu prea citim, de ce, așa cum îmi explicase Ioana, piața noastră de carte este mai mică decât cea a Albaniei, dacă nu cumva suntem prea săraci ca să mai cumpărăm și cărți…
„Dăm vina tot timpul pe câte ceva”, explică Ioana. „Consumul cultural nu este o chestiune legată de economie, e suficient să mergi în orice mall și să-ți dai seama că nu ține de puterea de cumpărare. Aici ține de foarte multe lucruri, de la nivelul de educație până la cum sunt orchestrate campaniile la nivel social. În general, componenta culturală peste tot în lume vine la pachet cu o campanie publică bine susținută, care ține de educarea populației. La noi nu prea se întâmplă lucrurile astea. Vorbim despre copiii care nu citesc, în condițiile în care părinții lor văd două cărți la cinci ani. Nu prea ai cum să construiești cu așa exemplu. Copiii sunt mimetici, vor face ce văd acasă, iar acasă văd oameni legați de un telefon sau de un televizor, urmărind emisiuni de slabă calitate. Copiii fac ce facem și noi, nu ce le spunem noi că trebuie să facă…”
Și fără să vrem, întoarcem cu toții capul către Maria care ne-a stat alături la discuție, ridicându-și doar din când în când năsucul din cartea cu Harry Potter și camera secretelor, de care e atât de absorbită, încât nu ne ia în seamă decât atunci când o rog neapărat să-mi spună câteva cuvinte despre epopeea modernă pe care și eu și copiii mei o adorăm, citind-o, răscitind-o…
„Am văzut primul film din seria Harry Potter”, îmi povestește Maria, „și pur și simplu m-am îndrăgostit de el! Apoi l-am mai văzut încă odată și încă odată, și încă odată. Apoi toate celelalte filme. Abia după aceea am început să citesc cărțile. Am primit volumul I de la Moș Crăciun, iar când am ajuns aproape de final, mama mi-a cumpărat și celelalte șase volume, fiindcă a înțeles atunci că le voi citi pe toate. Mai am puțin și termin volumul al doilea…”
O mai rețin puțin pe Maria și vorbim despre Ravenclaw și Gryffindor, despre personajul ei preferat, Luna Lovegood, și al meu, Sirius Black, despre vrăjile fascinante pe care am vrea să le facem, și ea, și eu. Expecto Patronum, Expelliarmus, Alohomora…
Maria – chiar cea din Povestea Ioanei! – iese pentru o clipă din cartea albastră a mamei ei și, înainte de-a intra la loc, îmi mărturisește: „Când eram mai mică, citeam cu voce tare. Acum citesc în gând.”
Și atunci, Ioana mai scrie numai pentru mine o pagină în Povestea pentru Maria, explicându-mi ceva ce-mi lămurește nedumeriri mai vechi.
„Când suntem mai mici, cred că avem nevoie să ne mestecăm toate emoțiile cu voce tare. Că ne e frică sau că învățăm ceva nou, toate ni se întâmplă cu voce tare. Vocea interioară se descoperă mai greu sau se construiește undeva în plan secund. Treci înăuntru abia atunci când lumea din jurul tău nu mai este un public țintă atât de credibil. Altfel, copiii le spun tot părinților lor. De asta vorbesc copiii în continuu, când sunt mici, fiindcă, până trec pe modul interior, tu ești cel ce ține loc de vocea lor interioară.”
Iubesc interviurile cu interlocutori cu suflet nobil, iubesc oamenii care citesc, iubesc cărțile cu Harry Potter, iubesc revista mea, așezată pe hârtie glossy sau doar pe pagini virtuale de ecran, și îi iubesc pe cititorii mei care mă fac să merg înainte prin viață trăindu-mi visul, împlinindu-mi vocația, scriind, citind, scriind, citind, scriind, citind. Și iubind.
„Copiii fac ce facem si noi”… Ce interlocutori frumoși! De-abia aștept numărul aniversar… Și felicitări Ilonei pentru cronica Electric Castle… N-am ajuns anul ăsta, dar am simțit ca am fost acolo…
Ilona s-a bucurat mult! Copiii fac ce facem noi! așa cum spune Ioana, zic si eu, ca să-mi arog puțin merit! Da, interlocutori de mare, mare valoare și frumusețe, sunt tare mândră și recunoscătoare, așa cum sunt mândră și recunoscătoare pentru cititorii mei și pentru întâlnirea prin cuvinte cu tine, draga mea!