Poezie – sărăcie…

Paralela pe care am făcut-o de la întâlnirea mea cu epopeea lui Harry Potter între înțelesurile aduse de carte și evoluția spirituală a omenirii continuă să mă uimească și să mă facă să mă încred și mai mult în emoțiile și în intuiția mea. Poate asta s-a întâmplat pentru că mi s-au deschis simultan, la începutul verii trecute, porțile spre spiritualitate și copertele cartonate ale cărților scrise de J.K. Rowling.

Sau poate pentru că așa este, pur și simplu…

Nu fac niciun pas înainte pe drumul meu spre mine însămi fără să găsesc, vrând-nevrând, o analogie cu lumea magică a lui Harry Potter sau un gând care să-mi explice mai bine și mai cu folos de ce m-am îndrăgostit atât de tare de cartea asta. De fapt, înțeleg profund și iremediabil că universul ne scoate în cale lucrurile de care aveam nevoie, ca să ne vindecăm și să evoluăm.

Am participat zilele trecute la workshopul Minte vindecată, corp vindecat al Georgianei Spătaru –  creatoarea exercițiilor de fericire, vrăjitoare albă a inimii mele, magiciană a luminii lumii, vindecătoare care împletește în metoda ei științele precise, măsurabile și artele inefabile – și am desțelenit alături de colegele mele de curs convingeri făcute să mă țină în loc, crezuri ascunse care să mă împiedice să ajung la fericire.

Am dezgropat frici și le-am vindecat, am rememorat traume și le-am alinat și am descoperit cât de legată sunt, încă, de credința că sărăcia e nobilă, iar artiștii veritabili trebuie să fie săraci.

Nu știu când mi-am preschimbat neplăcerile sărăciei în poleială de valoare artistică, dar am făcut-o. Cei mai mari pictori ai lumii au răbdat de foame și n-au reușit să-și vândă pânzele care, azi, valorează averi, Beethoven însuși a murit surd, neiubit și sărman, iar Eminescu, cel mai neasemuit dintre creatorii-reper ai universului meu a trăit toată viața în sărăcie. Dintr-un străfund de memorie, am extras, odată cu convingerea că dacă vreau să-mi urmez menirea artei trebuie să rămân săracă, și amintirea câtorva versuri ale poemului eminescian Cugetările sărmanului Dionis.

Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!
Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde.
Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde!
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună…

…

O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie,
Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna,
Or de nu – cui ce-i aduce? – Poezie – sărăcie!

Și-am zvâcnit, încă o dată, a drag și a uimire, pricepând că am avut nevoie de cărțile cu Harry Potter nu doar ca să pătrund tainele magiei propriului suflet, ci și ca să mă dezvăț de credința că numai cărțile proaste își pot răsplăti și îmbogăți autorii.

Nu, nu doar filosofia à la Coelho poate cuceri lumea și aduna maldăre de gologani în conturile iscusitului mânuitor de cuvinte și nici numai rahaturile romanțioase, scrise în engleză sau în română, în stil Sandra Brown. Se poate trăi din poezie sau din proză, se poate trăi din cuvânt. Există cărți de pe urma cărora să te îmbogățești fără să-ți fie rușine că le-ai scris. Iar una dintre aceste cărți este istoria în șapte volume a lui Harry Potter. Model al meu pentru speranță, pentru cutezanță, pentru credință, pentru vindecare, pentru ieșire din sărăcie, dar și o dovadă pentru oricine din această lume că putem trăi cu ușurință, făcându-ne pasiunile să se preschimbe în surse de abundență, de libertate, de bani, de bucurie. Nu e nevoie decât de curaj și de un pic de inspirație pentru creație. Iar restul va deveni, pentru fiecare dintre cei ce au îndrăznit să-și urmeze visele, o istorie magică a împlinirii de sine.