„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Lucruri pe care nu le-am spus niciodată

de

Am primit un fel de provocare de la prietena mea de-o viață Laura Ivăncioiu, care scrie pe noi3.life , să mărturisesc despre mine câteva lucruri pe care nu le-am mai spus niciodată și, după ce am înghițit în sec, mi-am făcut curaj să spun Da. Mi s-a părut că e o ocazie să-mi depășesc niște limite și am simțit că mi-ar fi de folos să accept. Dar, apoi, iarăși, mi s-a făcut frică, pentru că, evident, lucrurile pe care nu le-am spus până acum se cereau nespuse, și am amânat să scriu până azi, când am simțit că, gata, nu mai pot tărăgăna lucrurile. Nu pentru mine – căci eu pot tărăgăna orice la infinit- , ci de rușinea Laurei și a celor care n-or fi uitat că mi-am scrijelit acceptul pe Facebook, dar apoi am tăcut ca o lebădă…

Așa că fac cum mi s-a întâmplat mai demult, când m-am dat pe tiroliană, deși mi-e frică de înălțime. De rușinea celor care așteptau în spatele meu să urce pe eșafodul ăla de pe care îți luai avânt, m-am aruncat în gol. Ar mai fi fost varianta să mă întorc, să le spun tuturor să-mi facă loc să cobor și să renunț, în țâțâiturile enervate ale curajoșilor care ardeau de nerăbdare să se azvârle spre moarte – așa cum am avut eu senzația că m-am azvârlit. Dar mi-a fost prea rușine. Așa că am ales curajul în locul dezonoarei și am decis să sar, cu senzația că mă sinucid. Și așa a fost, o jumate de traseu am fost convinsă că alunec, cu viteză crescândă, spre moarte. Însă în a doua parte a traseului, când ceva din străfundul gândului meu a priceput totuși că n-am să mor căzută de pe sârmă, m-a podidit așa o bucurie, și-așa o senzație miraculoasă de zbor și de libertate, încât m-am trezit chiuind a uimire, a viață, a minune trăită.

Ce pot să vă spun în premieră, într-un exercițiu de liminară mărturisire? Multe, probabil prea multe…

  • evit sistematic să vorbesc despre lucrurile urâte și rele și de aceea, de cele mai multe ori, nu scriu despre ceea ce mă supără, însă găsesc zilnic motive grave de supărare în interacțiunea cu societatea. Aleg, însă, să împărtășesc bucuriile și să trec sub tăcere revoltele zilnice.
  • nu trece zi în care să nu vărs o lacrimă de dor pentru tatăl meu sau pentru Simona. Cred că moartea, atât de nedreaptă și absurdă, a fiecăruia dintre ei, m-a lăsat infirmă.
  • continuu să mă îndrăgostesc din când în când de câte un alt bărbat de pe pământ, deși îl ador pe Paul. Mi-am dezvoltat o strategie proprie prin care să fac în așa fel, încât să rămână totul doar la nivel de gând inspirațional din care să învăț ceva despre mine și să adaug o valoare căsniciei mele neprețuite.
  • cred în Dumnezeu într-un mod pe care îl înțeleg doar eu și vorbesc, adesea, cu El și-i cer sfatul. Culmea este că, într-un fel sau altul, mi-L și dă, cel mai adesea.
  • sunt convinsă că am mai trăit și alte dăți.
  • când nu știu ce să fac sau ce să spun, mă întreb ce-ar face, ce-ar zice Dalai Lama. Nu-mi folosește chiar mereu întrebarea – la ANAF, de exemplu, e inutilă -, dar cel mai adesea mă ajută.
  • șterg comentariile răutăcioase de pe paginile mele – și pe cele adresate mie și pe cele răutăcioase în general, care batjocoresc personajele care apar pe site-ul nostru sau în revistă, de exemplu. Deși politica de presă spune să lași acolo și comment-urile agresive, care fac și ele – mai ales ele – trafic, eu am decis să le șterg. Unde stă în puterea mea să stârpesc răutatea, o fac chiar și încălcând regulile de presă. Pentru că eu nu fac un business de presă, ci îmi pun sufletul în profesia mea, așa că aleg să o fac după normele sufletului meu. Și sufletul meu consideră ca valoare supremă bunătatea.
  • mă enervează și mi se pare nepoliticos când oamenii îmi pocesc numele meu de căsătorită și spun Buciuță sau Bucintă sau mai știu eu cum- deși eu scriu și spun clar, Năstase Buciuta, iar Buciuta n-are diacritice.
  • îmi vine să scriu uneori pe wall-ul meu de facebook „PSD, ciuma roșie” sau „Huo, Dragnea!” – chestii dintr-astea complet scoase din contextul lady-like, însă mă abțin, așa cum mă abțin să înjur în trafic, deși îmi vine tot timpul s-o fac.
  • fără să mă gândesc la PSD, îi păstrez o mare recunoștință Gabrielei Firea de pe vremea când era purtătoare de cuvânt la Guvern, iar eu și Simona Catrina lucram la ziarul Național și, în afară de cronicile noastre mondene, eram și editorialiste fără drept de semnătură. Pur și simplu, șefii nu ne dădeau voie să semnăm, deși, știm cu toții că un ziarist nu are nimic mai de preț decât numele lui. Atunci, Gabriela Firea a sunat la redactorul șef Gheorghe Voicu și a insistat îndelung să îl convingă să ne dea voie să venim la Guvern, la o întâlnire a premierului Mugur Isărescu cu editorialiștii presei scrise, foarte puternice pe atunci. Voicu a cedat, până la urmă, iar ea ne-a prezentat tuturor și, mai ales premierului, cu mare pompă, cu respect, ca pe editorialistele de la Național, deși noi păream, de departe, ca picate din lună în contextul acela în care, luate așa, pe nepusă masă, eram cumplit de prost îmbrăcate, cu ghete și jeanși ponosiți, între domni cu costume scumpe și dudui cu taior și tocuri de lac. Ieșite din contextul monden în care toată lumea ne înjura – ba chiar primeam și la propriu, câte un scuipat de la Talismani (asta, știu, nu-i o noutate, i-am denunțat de câte ori am prins ocazia, și eu, și Simona) – momentul acela a fost pentru noi unul extrem de special și i-am purtat mereu recunoștință Gabrielei Firea că a luptat pentru dreptul nostru la o clipă de recunoaștere oficială. Îi sunt recunoscătoare și pentru interviul, superb, pe care i l-a acordat acum 13 ani lui Miron Manega, pentru revista noastră, un interviu în care a spus ceva ce mă face să lăcrimez și acum: există lucruri pentru care se face târziu. Pentru o fată care a fost săracă în copilărie, oricât de mult s-ar vindeca de tristețile de atunci vor rămâne lucruri ce nu mai pot fi reparate. „Nu știu să înot și asta mă deprimă în fiecare vară. Nu știu să schiez și asta mă întristează în fiecare iarnă” a spus ea, și eu plâng de câte ori citesc asta și mă gândesc, evident, la mine.
  • sunt săracă, în bani, și bogată în suflet. Aleg să spun mereu că sunt bogată- și nu mint, căci mă gândesc la frumusețea reală a vieții mele, în rest, am fost săracă aproape mereu și, deși nu părea posibil, am sărăcit din ce în ce mai mult, iar de cele mai multe ori suntem atenți și la ce cumpărăm de mâncare, să ne încadrăm în buget, nu mai vorbesc de faptul că mie nu-mi cumpăr absolut nimic nou – dar mă feresc întotdeauna să spun asta pentru că oamenii cu bani îi disprețuiesc pe cei fără bani, iar când ai vreun proiect pentru care cauți parteneri și sponsori trebuie, neapărat, să te prefaci că ești, și tu, înstărit. Când merg la astfel de întâlniri mă îmbrac musai cu haine de firmă – când nu le găsesc printre cele vechi, din epoci mai îndestulate, le împrumut de la o prietenă bogată.
  • îmi iubesc altfel fiecare copil, diferit, relațiile mele cu fiecare dintre ei arată cu totul altfel, nu se repetă nimic, nu se măsoară nimic în aceleași unități de măsură.
  • nu consider că sunt o mamă bună și fac foarte multe greșeli față de copiii mei, dar încerc să le repar prin iubire, nu las nimic să treacă fără să mă străduiesc să înțeleg și să îmi cer iertare.
  • mi-e dor, câteodată, de căsnicia mea dintâi și am încă momente de regret că n-am știut s-o păstrez – fără să duc mai departe gândul ce-aș fi pierdut dacă s-ar fi întâmplat asta. Dincolo de contextul celei de-a doua vieți, mult mai fericite, pe care am primit-o o dată cu Paul și Iza, doresc tuturor oamenilor de pe pământ să aibă norocul de-a avea o singură căsnicie mare, fericită, luminoasă.
  • maternitatea m-a preschimbat într-o lașă – iar asta o voi detalia într-un articol viitor, pentru că am foarte multe de spus la acest capitol, lucruri pe care, din teamă să nu se repercuteze asupra copiilor, le-am tot trecut sub tăcere și s-au adunat, s-au adunat, s-au adunat.
  • am avut mereu joburi în afara celui din cadrul revistei și a editurii noastre, joburi din care să câștig bani pe care să îi investesc în revistă. În ultima vreme nu am mai reușit să-mi găsesc, pur și simplu, am primit vreo cinci refuzuri la rând la aplicații unde mi se păruse că merg la sigur și că aș fi „o achiziție”. N-am fost.
  • îmi place enorm să dansez, iar toate ocaziile în care am dansat m-au făcut fericită. Am fost de curând la aniversarea lui Viorel Panait, o petrecere cu muzică și dans, și, cu adevărat, în atmosfera plină de dragoste de acolo am simțit că plutesc de fericire. M-am gândit de curând că probabil tot din cauza asta m-am îndrăgostit de Paul, atunci, la Veneția, în ajunul Dragobetelui de acum nouă ani, fiindcă în noaptea aceea ne-am oprit într-o piață și am dansat amândoi. Cred că de acolo mi s-a tras.
  • mă enervează bancurile și glumele cu blonde. Cred că (și) de la glumele astea se strică lumea și felul în care sunt privite femeile. Mi se par la fel de mârlănești ca bancurile cu evrei, țigani, gay… nici nu pot să înșir mai departe. Suntem cu toții atât de egali, atât de frumoși, atât de măreți, și sufăr că nu știm să ne bucurăm de miracolul ăsta și să ne luăm în serios splendoarea diversității… Eu nu fac niciodată și nu râd la astfel de glume, mai ales pentru că, în sinea mea, consider că am simțul umorului. Dar probabil că par adesea fără de umor.
  • mă pregătesc să emigrez. Am scos casa la vânzare și facem prospecții și aranjamente să ne mutăm, cu banii care ne rămân după ce ne plătim datoriile, într-o altă țară, unde să începem o nouă viață în care să investim ultimele resurse ale celei de-a doua noastre tinereți. Sufăr că trebuie să fac asta, de aceea n-am avut curajul să vorbesc până acum în public despre această decizie, însă cred că țara noastră nu e dispusă să acorde șanse reale unor oameni ca mine, iar eu, cu regretul că n-am făcut-o mai demult, vreau să le dau o șansă copiilor mei să se vindece de teama de nedreptate care umbrește viețile idealiștilor ca noi și să poată intra la școli mari, să își poată urma talentele, visele…
  • oricât de greu ar fi cu toate, în fiecare dimineață mulțumesc pentru viața mea nespus de frumoasă, plină de iubire și, de nenumărate ori, sărut în somn fruntea lui Paul sau picioarele copiilor mei adormiți, spunând: „Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc”… Așa cum a spus Magda Isanos – vecină de mormânt cu Simona mea adorată, pe care sper că o voi reîntâlni în altă viață.

 

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Trist,emotionant,dureros,dar trebuie,merita ,nu vei regreta!am luat aceasta decizie acum 2 ani .stiu ce-i in sufletul tau ura,tristete,disperare toate aceste te vor ajuta sa faci fata ca emigrant. PT COPIII NOSTRI TREBUIE SA LUPTAM,Succes

    Lorena 11 martie 2018 0:40 Răspunde
  • Multa sinceritate Alice…puteam fi prietene o viata daca aveam norocul sa ne intalnim.Sa ramai la fel chiar daca anotimpurile vor trece peste inima ta !

    luminita lucia 11 martie 2018 8:50 Răspunde
    • Da, Luminita, probabil ca am fi putut fi prietene, intr-un fel chiar suntem, daca ma citesti, daca ma intelegi, daca eu simt, iata, nevoia sa iti multumesc pentru intalnirea noastra in gand si cuvant.

      Alice Năstase Buciuta 11 martie 2018 17:52 Răspunde
  • ♡♡♡♡♡

    Jeni 11 martie 2018 18:56 Răspunde
  • ♡♡♡♡♡

    Jeni 11 martie 2018 18:56 Răspunde
  • Te iubesc! Multumesc!

    Cristina Scripcaru 11 martie 2018 23:44 Răspunde
  • Esti inepuizabila,Alice…Monument de frumusete,generoziate,curaj,sinceritate……..

    Irina 12 martie 2018 8:46 Răspunde
  • Am fost printre cei rautaciosi, acum mult (sau putin, depinde care e masura) timp, cand ti-am scris un mesaj acid si complet lipsit de asertivitate, empatie sau grija. Raspunsul tau a fost pe masura, ai scris chiar un articol care mi s-a parut nedrept si exagerat atunci, dar mi-am dat seama in timp ca te-am ranit (eu si probabil multi altii) si eu am fost mai degraba cea nedreapta si imi pare rau pentru asta. Intre timp am cumparat toate revistele in continuare si de unde sunt, si eu departe de tara, am abonament si revista e una dintre putinele dar pretioasele-mi legaturi cu acasa. Urmaresc tot ce scrii si am apreciat curajul si munca investite in doctoratul tau deschizator de minti si drumuri. Nu toti avem talentul tau extraordinar la scris, deci poate gresim cand vrem sa scriem ce gandim. Oricum, eu te apreciez in ciuda imaturitatii trecute sau lipsei de rabdare si am invatat ca nu trebuie sa fii perfecta pentru a fi un model. Si esti. Imperfecta si un model. Iti doresc sa iti fie bine, emigrarea este un proces cosumator de suflet si resurse de tot felul, dar cumva stiu si ca vei reusi tot ce iti propui.

    Trebuia sa scriu cuvintele acestea de foarte multa vreme, m-am gandit adesea, dar poate din frica sau din orgoliu am ezitat. Cred ca acum e momentul potrivit. Multumesc si succes!

    Cristiana 12 martie 2018 11:56 Răspunde
    • Ce mult ma bucur ca mi-ai scris, ce mesaj splendid, pentru care iti sunt nespus de recunoscatoare! Mi-ai facut un dar pretios, Cristiana, te imbratisez! Iti cer iertare daca te-am suparat candva si inteleg ca, daca mi-ai scris, m-ai iertat. In ceea ce priveste supararea mea, marturisesc ca nu mi-o amintesc asa, in particular – dar stiu ca am procedat astfel de cateva ori, raspunzand la mesajele negative cu cate o replica usturatoare, mai mult sau mai putin nedreapta, evident, fiindca nu noi facem dreptate pe lume, ci lucrurile se asaza de la sine in sufletele oamenilor. Multumesc!

      Alice Năstase Buciuta 12 martie 2018 15:40 Răspunde
  • Ar fi pacat sa te lasam sa pleci………. Nu vreau sa te incurajez in acest demers,esti un om valoros si sper sa renunti la emigrare!

    Muza 12 martie 2018 22:33 Răspunde
  • Ma bucur ca te-am cunoscut prin gand si cuvant!!!Multumesc Alice !

    mona 13 martie 2018 8:59 Răspunde
  • Ca sa sintetizez, in ordinea importantei in viata asta, sunt urmatoarele :
    1.Sanatatea, nu iubirea este pe primul loc, cred eu.Dovada elocventa este si Simona Catrina, prietena ta.Desi avea un sot iubitor, a facut cancer la 2 ani de la casatorie.Doru a spus ca isi dorea sa faca stop cardiac, infarct, nu mai suporta durerile. In fata cancerului paleste si dragostea copiilor si a sotului.Ii dau dreptate lui Arthur Schopenhauer , prin acest citat care ii apartine:”Nouă zecimi din fericirea noastră se bazează pe sănătate.”
    2.O situatie materiala satisfacatoare.Nu te poti gandi la cele spirituale daca nu ai bani, resursele sa iti satisfaci nevoile primare.
    3.Si abia pe locul 3 vine si iubirea.

    Valentina 14 martie 2018 13:13 Răspunde
  • Frumos. Te-am descoperit de ani, mai apoi pe Simona Catrina, pe care o recitesc cand imi e dor de scrisul ei. Eu nu stiu scrie frumos, dar ma intorc mereu ” aici”si simt ca sufletul meu te citeste mai mult decat mine.
     „Trăia. Ceea ce presimțise exista. Viața nu era efort, mers lent spre îmbătrânire, cedări și resemnări; viața era delir, tumult în soare, bucurie respirată”.
    Mereu aproape indiferent de spatiu! 🙂

    C 30 martie 2018 0:33 Răspunde
  • Draga Alice, te-am descoperit in 2005, cind am venit sa-mi vizitez familia in Romania. Era iarna si am citit pentru prima data in toi de noapte, pe cind ningea, Revista Tango! Nu pot sa-ti descriu emotia si bucuria care mi-au inundate inima, descoperind ca mai exista oameni care-si astern sufletul pe hirtie! De atunci ai ramas vesnic in sufletul meu, cu toate articolele, blog-urile, si cartile tale atit de frumoase, cu iubita Simona pentru care am plins atunci cind a plecat… si pentru care imi plinge inima si astazi! Esti un om atit de frumos, Alice! Ai atita bunatate si generozitate in suflet si scrisul tau plin de talent asterne fericire si lacrimi pe filele de poveste adevarata, pe care le pictezi in cuvinte! Sunt foarte departe de tara, dar sunt in contact permanent cu frumoasa limba romaneasca prin intermediul tau, care o manuiesti cu atita daruire si dibacie!
    Iti doresc, Alice, tie si frumoasei tale familii, tot binele din lume! Urmeaza-ti visul, Alice! Ai curaj si du-te acolo unde sufletul te cheama! Acasa este acolo unde ti-e bine!

    Carmen 21 iunie 2018 4:29 Răspunde
    • Carmen, te imbratisez, cu multa recunostinta. Aveam nevoie de incurajarea asta!

      Alice Năstase Buciuta 25 iunie 2018 10:16 Răspunde
      • Cu toata dragostea si din toata inima, Alice!
        Oameni frumosi si buni ca tine merita tot binele din lume!

        Carmen 27 iunie 2018 9:18

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title