Generații

Din când în când, izbucnește din noi, fără să înțelegem din ce străfund de memorie a evadat, o formulă care adună în ea un soi de invidie față de generația copiilor noștri: Da’ noi cum am putut fără?… E ceea ce am auzit de la părinții și de la bunicii noștri și ceea ce au auzit și ei, la rândul lor, de la predecesorii lor. Pe rând, am simțit nevoia să ne împăunăm cu lipsurile pe care le-am îndurat și cu felul în care am izbutit, până la urmă, să le depășim.

Noi cum am putut, fără să avem atâtea jucării, atâtea haine, atâtea mofturi, atâtea pretenții, atâtea așteptări de la părinții noștri, și, uită-ne aici, că tot am reușit?!

Apoi, lecția de morală imorală continuă: Tata m-ar fi snopit în bătaie dacă aș fi făcut ca tine. Mama nu mi-ar fi dat voie să mai ies două săptămâni din casă dacă m-ar fi văzut îmbrăcată așa. Bunica m-ar fi pedepsit pe viață dacă i-aș fi vorbit pe tonul pe care îmi vorbești tu.

Ne legitimăm prin ceea ce, în mod nedrept, n-am avut, și încercăm să justificăm, în propriii ochi și, mai rău, în ochii copiilor noștri, ceea ce e de nejustificat. E o modalitate de supraviețuire și de evadare din închisoarea propriilor neînțelesuri pe care, fără să vrem, o aruncăm, prin câte-o vorbă proastă, ca o pedeapsă, peste generația următoare. Și, totuși, vine și clipa revelației în care înțelegem că, indiferent ce poveri am aduce din urmă, copiii noștri cresc mai înalți și mai frumoși decât noi, mai puternici și mai luminoși. Viața își desenează drumurile pentru ei cu o limpezime care nu mai are nicio legătură cu a avea sau a nu avea jucării, haine, mofturi sau pretenții, ci cu a avea un destin vibrant, care crește din însăși frumusețea și puritatea esenței lor.

Mă uit către copiii noștri și desfid toate formulele care proslăveau trecutul de aur și măreția generațiilor de mai înainte. Pruncii pe care i-am aruncat, fără voia lor, în lumea asta nebună, tot mai ieșită din matcă, au în curățenia inimii lor atâta noblețe, atâta bunătate, atâta libertate, încât, de fapt, lumea se salvează prin ei, iar și iar, indiferent de formulele absurde ale reproșurilor care țâșnesc din noi către ei, cel mai adesea spuse cu glasul părinților sau al bunicilor noștri care și-au așezat în noi mai întâi toate defectele, și abia apoi o parte dintre virtuți.

Nostalgiile mele cele mai de preț nu au legătură cu trecutul, ci cu viitorul. Mi-e dor de toți anii în care copiii noștri și copiii lor vor preschimba lumea într-un tărâm al miracolelor. Și nu vreau să le las drept moștenire niciunul dintre reproșurile care au hărțuit toate generațiile de mai înainte, ci doar nesfârșite declarații de iubire și de recunoștință pentru salvarea care ne vine, prin ei, dinspre viitor.