„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

De ce sau de cine ți-e dor?

de

Mi-e dor de minunății din copilăria, din adolescenţa sau din tinerețea mea pe care nu le voi mai găsi niciodată…

De îngheţata de 3,75 pentru care strângeam bani toată săptămâna. De plimbările pe bulevardul cu castani, în care nu mă puteam abţine să nu adun castane şi să le îndes în buzunarele uniformei până le rupeam. Mă gândesc adesea la iernile cu nămeţi, în care se oprea circulaţia pe străzile oraşelor, iar noi mergeam la şcoală pe sania trasă de braţele puternice ale bunicului. La prăvălia din colţul străzii unde se vindeau bragă şi alviţă. La orele de fizică în care, fiindcă nu înţelegeam mare lucru, îmi trimiteam biletele cu colegele mele în care ne făceam confesiuni despre primele îndrăgostiri. Mi-e dor de vacanţele de vară în care ne treceam timpul organizând serbări şi spectacole la care invitam toţi vecinii. De zilele în care ne plimbam cu bicicletele pe străzile din împrejurimi. De majoratele pe care le aşteptam cu înfrigurare, deşi nu aveam niciodată o rochie nouă, aşa cum mi-aş fi dorit. De şerbetul pe care îl cumpăram de la Alimentară în borcănele de plastic albastru şi mi se părea cel mai delicios desert pe care l-aş putea degusta vreodată. De frumuseţea mamei mele când era tânără. De cărţile care-mi răvăşeau inima, ale lui Ionel Teodoreanu. „Mi-e inima sură ca o minge de sare lucrată în ocne. Cine nu cunoaşte truda şi setea închise într-un bulgare de sare să stea deoparte”. „Bate cineva la poartă? Nu-i nimeni. Se scutură castanul…” „Gândeşte-te la mine că la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund”.

Și apoi mi se face dor de copiii mei când erau încă atât de mici, încât îi puteam purta în brațe, de nopțile când îi legănam ca să adoarmă, de primii lor pași, de zâmbetele lor din somn, pe care stăteam să le pândesc oricât de obosită aș fi fost, de primele cuvinte. Mi-e dor de zilele când umblam beată de dragoste prin lume, așteptând un bărbat frumos să ne bem cafeaua în cortul alb din curte, de lunile în care, însărcinată fiind, nu mă mai simțeam singură, căci era, mereu, cu mine, o minune pe care o iubeam și mă iubea fără să știe. Și mi-e dor de tata, de zâmbetul și de vocea lui, de felul în care râdeam împreună sau măcar de visele în care ne reîntâlnim…

Ce punem în locul viselor, atunci când nu mai visăm? Ce rămâne în locul iubirilor, atunci când iubirile ajung la sfârşit? Ce doruri (ce de doruri!) adunăm de-a lungul anilor?

De ce sau de cine ți-e dor?

Tag-uri:
· · · · · ·
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Mi-e dor de tot ce tine de copilarie, de mirosul cozonacului cu mar proaspat scos din cuptor (atat de simplu si atat de bun), de diminetile pure in care o auzeam pe mama trebaluind in bucataria de vara sa incropeasca cat mai repede un „pranz”(asa se spunea la tara la micul dejun) satios, de sunetul canii de metal lovit de galeata, care de atatea scufundari facute, se rupsese intr-o parte. Mi-e dor de serile cand dormeam impreuna cu sora mea, uramrind pe tavanul camerei umbrele fantomatice si dansul nebun al limbilor de foc din soba povestindu-ne iubirile, de diminetile in care ne trezeau randunelele care nu se mai opreau din ciripit pana-si hraneau puii flamanzi. Mi-e dor de mirosul casei (acum pustie) plina de viata, de oamenii care erau acolo, mi-e dor de mine cea de atunci, mi-e un dor nebun de tineretea mea! Si mai mi-e dor de-acele ierni in care, trezindu-ma dimineata zaream prin geamul „inflorit”, pe crengile de vie zapada multa… prea multa sa poata suporta o biata vita – atunci eram cea mai fericita… de acele seri cu luna plina, cand ne dadeam cu saniile pe ulitele inguste pana tarziu in noapte haulind si chiuind, facand „trenuri” si „marfare” din sanii, de nevinovatia si saracia acelor copii care isi dadeau unii altora manusile (nu aveau toti) ca sa rezistam cat mai mult impreuna. Adoram si inca le ador noptile de Craciun, in care strabateam satul de la un capat la altul, incercand sa nu care cumva sa ramana o casa necolindata si bucurandu-ne de un mar ca de cea mai dulce si gustoasa ciocolata. Mi-e de tot si de toate cele demult trecute…

    Vio 13 mai 2016 11:05 Răspunde
    • Vio, ce de minunatii ne-a readus in suflet ziua asta a dorului si cata frumusete de gand si cuvant! Iti multumesc mult pentru darurile de aducere aminte.

      Alice Năstase Buciuta 13 mai 2016 16:50 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title