fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Când Simona se uită la emisiunea mea cu Viorel Ilișoi

de

Am făcut ieri la Canal 33 o emisiune în ediție specială cu Viorel Ilișoi, fost coleg de la ziarul Național al meu, al Simonei și al Darei. Viorel tocmai a lansat o carte nouă, Strălucitor, și mi-am dorit să vorbim despre noua apariție editorială, bucurându-mă, deopotrivă, să-l revăd pe Viorel, să depănăm amintiri despre anii de presă și să preschimbăm întâlnirea noastră televizată într-un exercițiu de aducere aminte și de istorie a presei românești.

Cel mai important – și mai straniu sau mai rușinos sau mai caraghios –  lucru pe care l-am dezvăluit ieri a fost că, în anii aceia, scriam și povești inventate.

Și Viorel Ilișoi și noi două, eu și Simona Catrina – am recunoscut asta ieri în emisiune, zâmbind. Și pentru prima dată după multă vreme, mi-am adus aminte că am scris o grămadă de așa-zise „povești adevărate”, în care și eu, și Sim, prezentam istorii de viață inventate. Așezate în ziar la rubrica de… exact așa se numea, „Povești adevărate”.

Va trebui să vedeți emisiunea ca să înțelegeți cam în ce spirit se întâmpla asta. O aveți aici, în linkul de mai jos:

 

Dar ceea ce m-a uluit astăzi, chiar a doua zi după ce am făcut o dezvăluire neașteptată – cu siguranță, nepremeditată – a fost că, așa cum nu o dată mi s-a întâmplat în anii din urmă, dintr-un folder cu texte vechi mi s-a deschis o asemenea istorie scrisă în urmă cu mai bine de 20 de ani de Simona Catrina.

Nu am mai citit niciodată textul ăsta de când o fi fost el scris. Sau poate niciodată? Nu știu. Cert este că am rămas absolut uluită descoperindu-l fără să-l caut, căci l-am primit – dacă vreți, spuneți-mi că am înnebunit, oricum, nu-mi pasă- ca pe o confirmare că Sim a văzut emisiunea și nu s-a supărat că am devoalat secretul ăsta al carierei noastre de jurnaliste sărace care făceau, din când în când, gesturi de mercenariat.

Vi-l dăruiesc și vouă, bucurați-vă de întâlnirea cu sufletul Simonei Catrina care e aici, ascuns printre rândurile unei povești pe care Sim a imaginat-o și a făcut-o verosimilă și, acum, la câțiva ani de la plecarea ei, atât de valoroasă și de dragă pentru mine:

Povestea adevărată a unei disperări:

„AM CUNOSCUT ȘI FERICIREA, ȘI COȘMARUL!…”

Multă vreme n-am vorbit cu nimeni despre incredibila mea dramă. Credeam că e mai decent așa. Am suferit îngrozitor. Sînt un bărbat care a cunoscut și fericirea, dar și coșmarul. Vedeam cîndva la televizor filme psihologice, drame tulburătoare, povești impresionante, dar obișnuiam să spun că scenariștii exagerează. Pînă într-o zi, cînd fericirea mi-a trîntit ușa în nas și m-am trezit în tenebrele disperării. Dar să vă spun povestea mea…

* Doi supărați, la răscruce de lacrimi

Mă numesc Dan Gheorghiu, am 34 de ani și am senzația că deja am trăit cinci vieți. Povara necazurilor mă face să mă simt, acum, mult mai bătrîn decît sînt. Am absolvit Facultatea de Electronică acum zece ani. La banchetul de final, eram destul de supărat. Prietena mea de atunci tocmai mă părăsise pentru un grec. Mă simțeam umilit în fața colegilor mei, mulți dintre ei deja căsătoriți sau logodiți. Deși eram mulțumit și mîndru că terminasem studiile, nu mă puteam bucura exploziv. Făceam banchetul la Sinaia. Toți dansau de zor în vila pe care o închiriaserăm, dar eu, la un moment dat, am ieșit pe iarbă, în aer liber, să-mi adun gîndurile. Era noapte și plăcuta răcoare a muntelui se potrivea cu frisonul din sufletul meu. Eram dezorientat, apatic…

Nici tu n-ai chef de nimic?

M-am întors brusc. O blondă angelică mă privea cu înțelegere. M-am fîstîcit, nu știam ce să fac… O văzusem la petrecere, era prietena unui coleg de an. Ca să lungesc aiurea o conversație politicoasă, am pus întrebarea standard:

Ce faci?

– Ce fac…? Mizerabil!

– De ce?

– Tipul cu care am venit aici s-a îmbătat rău, mi-a vorbit urît și, ca să fie tacîmul complet, s-a închis într-o cameră cu o colegă de-a voastră, nu știu cum o cheamă…

Fata a început să plîngă. Pentru că nu știam ce să fac, i-am povestit și eu cum m-a părăsit iubita mea pentru un afacerist străin. Ne-am trezit că facem haz de necaz. Am rîs. Și noaptea care se anunțase enervantă a început să se însenineze…

* Nu-mi venea să cred ce auzeam…

Am aflat că o chema Sorina, că era studentă la ASE și că se considera o persoană fără noroc în dragoste. Pur și simplu. Episodul din noaptea în care am cunoscut-o îi confirma convingerile. Cum și eu făceam parte cam din aceeași categorie, ne-am împrietenit destul de repede. Am continuat să ne întîlnim și la București și, pe nesimțite, ne-am îndrăgostit.

A început o poveste superbă. Nu mai trăisem așa ceva. Eram fericit! Sorina era cea mai deosebită femeie pe care o cunoscusem. Mă iubea și se purta ca un înger. Într-o seară, am cerut-o în căsătorie și a acceptat. Rememorînd totul, cred că aceea a fost cea mai fericită clipă din viața mea… Ba nu! Cea mai fericită clipă a fost cînd am aflat că voi fi tată. Și mai tîrziu, cînd s-a născut fiul nostru, Cosmin.

Între timp, Sorina și-a terminat facultatea și părinții noștri ne-au ajutat să ne cumpărăm un apartament în București. Ne-am chinuit o vreme cu copilul, pentru că eram cam săraci, dar acum trei ani am avut norocul să obținem amîndoi posturi foarte bune la o firmă importantă, așa că se rezolvase și aspectul material. Și mulțumeam lui Dumnezeu că îmi dăruise o astfel de soartă. Sorina mi se părea o zeiță coborîtă pe pămînt. Știu că sună a șablon, dar asta simțeam. Eram FERICIT!

Dar într-o seară ghilotina sorții a căzut fără milă. Sorina m-a chemat în sufragerie, după ce s-a dus copilul la culcare, și după multe menajamente, a început să-mi vorbească. Nu-mi venea să cred ce auzeam…

Dan… am ceva să-ți spun… Știu că o să ți se pară oribil, dar nu pot să te mint. Ai fost bun cu mine și te-am iubit, dar…

– Cum adică „m-ai iubit”?

– Dan, m-am îndrăgostit de altcineva.

– Nu!… Spune-mi că e o glumă proastă…

– Aș vrea, dar nu pot. Știu că totul e absurd, că nu meritai să-ți fac asta, dar trebuie să-mi trăiesc viața. Aș vrea să divorțăm. O să ți-l las ție pe Cosmin…

* Amantă de ocazie?!

Se învîrtea pămîntul cu mine. Cuvintele se goliseră de sens. Nu credeam, nu puteam să înteleg… Ce se întîmplase cu ea?… Dumnezeule, cum putea să-și părăsească fiul?… Am aflat, uluit, că bărbatul cu care se încurcase era mai mare cu 20 de ani ca ea și era nimeni altul decît… șeful nostru, directorul firmei la care lucram. Eram nebun de revoltă. Nu-mi venea să cred, totul era ca într-o piesă absurdă. Noi doi ne iubeam nebunește, eram totul unul pentru celălalt, și deodată, totul se ruinase. Șeful nostru era însurat! Avea și doi copii! Soția mea își părăsea copilul și pe mine ca să fie amantă de ocazie?!?…

N-am reușit s-o conving să rămînă. Am făcut tot ce a fost omenește posibil, dar tot a plecat. Cu bagajele în mînă, la ușă, a mai avut puterea să-mi spună:

Plec, Dan… Sper să mă poți ierta într-o zi…

– N-am să te iert niciodată. Niciodată! În primul rînd pentru că nu-ți pasă de copil…

M-a privit lung. Plîngea. S-a întors și a ieșit, fără să privească înapoi.

Zile întregi am umblat bezmetic. Eram disperat. În primul rînd, mi-am dat demisia de la firma unde lucram, ca să nu-l omor pe director. Îl uram. M-a întrebat de ce plec și am văzut negru înaintea ochilor. Mai avea și tupeu! M-am abținut să-i vorbesc așa cum ar fi meritat, am preferat să plec trîntind ușa.

M-am angajat în altă parte, dar nu aveam o viață mai liniștită. Cînd veneam seara acasă și îl auzeam pe Cosmin oftînd, sufletul mi se făcea țăndări.

Tati, mi-e dor de mama…

– Și mie, puiule.

– De ce-a plecat?

– Cred că a găsit un loc unde e mai fericită. Dar o să vină să te vadă, stai liniștit!

 * Nu cumva individul o chinuia?…

Într-adevăr, Sorina venea destul de des să-l vadă pe Cosmin. Cu mine abia dacă avea chef să schimbe două vorbe. Era cam tristă și foarte palidă. Aveam bănuiala că n-o duce tocmai bine cu noul ei amant. Deși îmi adusese atîta suferință, o iubeam foarte tare, încă, pe Sorina. Faptul că o vedeam abătută mă făcea să sufăr. Dacă tot nu mă mai iubea, voiam măcar s-o știu mulțumită în noua poveste. Dar era din ce în ce mai slabă și mai încercănată. Nu cumva individul o chinuia?…

Ros de gîndul că fostul meu director ar putea să o facă nefericită pe femeia pe care încă o mai iubeam mă înnebunea. Într-o zi, m-am hotărît să am o discuție cu Petre Costea (așa îl chema pe amantul nevestei mele). Mi-am luat inima în dinți și m-am dus la el la firmă. L-am abordat direct, doar ne cunoșteam de atîta vreme… I-am spus ce aveam pe suflet. Adică faptul că eram convins că trișa. Petre m-a privit grav. Evita să răspundă în vreun fel acuzelor mele. Îl priveam și iarăși aveam senzația aceea de absurd. Îl cunoșteam de ani de zile și ne înțelegeam perfect. Culmea e că îl știam un familist convins. Eram sigur că e cel mai serios om de pe lume. La un moment dat, după ce m-a lăsat să-mi vărs năduful, mi-a spus ceva care mi-a dat de gîndit:

Dane, o să-ți povestesc ceva care nici nu știu dacă e o veste bună sau proastă. Mai întîi, află că n-am fost niciodată amantul soției tale. Sînt un om serios și țin prea mult la tine ca să-mi permit una ca asta. Dar cu ceva vreme în urmă, m-am făcut părtaș la despărțirea voastră, la rugămintea Sorinei, iar azi îmi pare groaznic de rău. Mai exact, Sorina mi-a mărturisit că a inventat toată povestea asta pentru tine…

E absurd! Nu te cred! Ce interes avea Sorina să apară ca o femeie adulteră?

– Nu știu, nu vreau să mă amestec, dar poate că are totuși pe cineva, dar e vreo persoană despre care nu trebuie să se afle în ruptul capului… În orice caz, ai face bine să afli mai multe, pentru că nu e fericită deloc. Atunci cînd a venit la mine și mi-a spus despre „mica” ei minciună, plîngea și avea cearcăne vinete. Vezi cu cine umblă, să nu fie vreun bătăuș. În definitiv, e încă soția ta, că am înțeles că nu ați divorțat încă…  

* „E foarte trist ce vă spun acum…”

Am plecat de la Petre cu inima ferfeniță. Nu știam deloc ce să mai cred. Absurdul continua să-și facă de cap. Cert este că trebuia să aflu ce se întîmpla cu nevasta mea. Într-o zi, am urmărit-o după ce a venit să vadă copilul. O întrebasem unde merge și îmi spusese că la spital, că nu știu ce colegă fusese operată, ceva de genul ăsta… Ca să mă conving, am pornit-o după ea. ~ntr-adevăr, la spital mergea. „Aha, e combinată cu un doctor!”, mi-a trecut prin minte imediat. Am urmărit-o și in incintă. A intrat în cabinetul doctorului Sever Pop. Ușa s-a închis în urma ei, iar eu m-am simțit distrus… Doctorii sînt eleganți, cuceritori, au prestanță… Cum să mă măsor eu cu unul ca el?…

Am așteptat pînă cînd Sorina a plecat. Apoi, deși realizam că mă pun într-o postură umilitoare, m-am hotărît să vorbesc cu Pop, să văd în ce ape se scaldă, cît se serioasă era relația lor… M-a ascultat cu o paloare suspectă. ~ntr-un tîrziu, și-a dres glasul, a oftat și mi-a spus:

Domnule, realizez acum că nu sînteți la curent cu un aspect delicat. E foarte trist ce-o să vă spun acum… Soția dumneavoastră vine la mine pentru că este foarte bolnavă. Are cancer la sîn. Nu știu dacă ați observat, dar eu sînt medic oncolog…

Nu-mi pot găsi cuvintele acum, nu-mi pot imagina cum am fost în stare să supraviețuiesc… Am suferit îngrozitor cînd am înțeles totul. Acum știam de ce femeia care mă adora și pe care o adoram mă părăsise „fără motiv”. Știa că o iubesc mai mult decît orice pe lume și, ca să nu suferim (eu și Cosmin), a vrut mai întîi să ne determine să o urîm… Doamne, păcătuiesc, în disperarea mea, și te întreb: de ce mi-ai luat-o pe Sorina?… De ce?… De ce?…

* Suflet rătăcitor

A trecut un an de cînd Sorina a murit. Dacă mi-aș sfîșia sufletul la propriu, cu un pumnal, n-aș simți durerea. Mai mult decît m-a sufocat absurdul, cînd femeia vieții mele mi-a murit în brațe, la spital, alt chin mai mare nu pot resimți… Numai ochii și lacrimile copilului meu mi-au dat forța de a lupta cu abisul din mine.

O vreme, mă descurcam foarte greu, pentru că trebuia să am grijă de Cosmin, să merg și la serviciu, să am și grijă de casă…

Lasă-mă să te ajut eu…

Era Monica, sora Sorinei. Întotdeauna m-am înțeles bine cu cumnata mea, numai că mi-a trebuit ceva timp pînă să accept să mă ajute cu educarea lui Cosmin și cu alte treburi. Asta pentru că seamănă destul de mult cu Sorina și mă bulversau întîlnirile cu ea.

Monica e economistă și cred că este una dintre cele mai cumsecade ființe pa care le-am cunoscut vreodată. A fost căsătorită numai patru luni, pentru că soțul ei a părăsit-o pentru altă femeie. Ochii ei triști și destinul meu nemilos ne-a făcut să ne împrietenim. A fost primul umăr pe care am plîns. M-a ajutat enorm. Nu știu ce m-aș fi făcut fără ea. E îngerul meu salvator, minunea pe care n-o mai așteptam. Ne e groaznic de dor de Sorina, amîndurora…

Se apropie al doilea Crăciun fără ea. Prezența Monicăi îmi alină oarecum suferința, poate și pentru că îl iubește enorm pe Cosmin. Din nefericire, Monica nu poate avea copii niciodată, din cauza unei afecțiuni congenitale. Fiul meu e suflețelul de care avea nevoie.

Toamna mă ademenește cu niște culori care pentru mine s-au golit de sens. Cîteodată, cîte-o fulguire ușoară îmi pare a fi sufletul rătăcitor al Sorinei, care îmi zîmbește din ceruri și îmi cere să fiu fericit… Sînt aici, iubito… Cîndva, peste ani, voi veni lîngă tine…

 

 

Ilustrație: Photo by Christin Hume on Unsplash

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • Un text sensibil, o coincidență de final de destin, un posibil răspuns al unei prietenii ce continuă în universuri paralele… Mulțumesc!

    Violeta 28 iunie 2020 22:50 Răspunde
    • Violeta, așa m-am gândit și eu, că există un alt univers ce coexistă cu al nostru și că vom învăța, curând, să trecem dintr-un univers în altul. Nu doar în vis, ci și cu puterea inimii… Evoluăm, creștem, ne înălțăm și ne regăsim prin și din iubire.

      Alice Năstase Buciuta 5 iulie 2020 16:43 Răspunde

Lasă un răspuns la Violeta Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title