Se spune că adaptarea este cea dintâi formă de inteligență, iar istoria devenirii întregii planete o demonstrează cu asupra de măsură. Nu au supraviețuit decât speciile care s-au adaptat…
Lumea se schimbă, iar noi trebuie să ne răsturnăm credințele, obiceiurile, speranțele, în ritmul ei. Cei adaptabili merg înainte, cei versatili trec dintr-o convingere în alta și, deși cu toții ar trebui să îi admirăm pe cei care sunt în stare să țină pasul cu vremurile, există o reticență, o reținere, o condescendență care inundă privirea noastră îndreptată către cei care au reușit. Pentru că, totuși, noi îi admirăm pe cei de modă veche. Pe aceia care își respectă principiile mai presus de cerințele epocii îi așezăm cu respect, cu emoție, în jurnalele inimii și ale istoriei. Iubim sau măcar respectăm dinozaurii care s-au lăsat risipiți de vremuri, în timp ce pentru limacșii care s-au fofilat printre cataclisme nu avem decât dispreț. Ne e dor de familiile cu sânge albastru și rarefiat, chiar dacă știm că s-au risipit între ere, între neputințe. Tânjim după zăpezile de altădată, deși e limpede că s-au topit fiindcă n-au fost în stare să devină veșnice. Însă, dacă adaptarea e semnul inteligenței, stabilitatea, constanța, veșnicia par să fie reperele eterne ale sufletelor nobile.
Cum ne adaptăm lumii în care trăim când noi tânjim, fără să ne ferim, după vremurile de odinioară? Ce sorți de izbândă are drumul nostru înainte când noi suntem, mai toți, cu privirea întoarsă, cu ochii înlăcrimați către trecut? Ce trebuie schimbat în noi, ce trebuie uitat în alții?
Atata vreme cat selectia naturala nu ne inlatura, la propriu, pe cei neadaptati acestor vremuri si acestei lumi sumbre, ne refugiem si ne insinguram intr-o lume proprie care ne face cat de cat fericiti. Nu avem alta solutie, caci nu-ti poti pierde identitatea si pretuirea valorilor adevarate fara sa-ti moara sufletul. Mai rau este ca avem copii, pe care nu stim ce sa-i invatam ca sa fie fericiti in aceasta lume. Sa se adapteze ei si sa fie totusi iubitori de frumos, principiali, cu un suflet frumos, nobil….pare o utopie.
Nicoleta, da, pare o utopie, insa cred ca este,totusi, singurul mod in care sa-i conducem spre fericire. Exact cum spui tu, „nu-ti poti pierde identitatea si pretuirea valorilor adevarate fara sa-ti moara sufletul”… Ce trist, ce frumos, ce adevarat!
Ne e dor de cele ce-au trecut pentru ca sufletul are memoria trairilor.Nimic din viitor nu-ti va da siguranta,pana cand la randul lui viitorul va deveni trecut.Noul te provoaca dar nu te linisteste !!
Mona, si totusi numai cu gandul spre viitor traim, amanand, amanand… Da, noul te provoaca, dar nu te linisteste, ai atata dreptate!