fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Noaptea de Sânziene

de

Se deschid cerurile şi pogoară Sânzienele – femei frumoase, preotese ale soarelui, divinităţi nocturne ascunse prin pădurile întunecate, neumblate de om. Se deschid cerurile în noaptea de Sânziene şi pogoară dragostea, dragostea aceea enormă, definitivă, care nu se poate irosi între banalitatea şi servituţile traiului de fiecare zi.

Probabil că nu m-aş fi lăsat niciodată ispitită de credinţa unei asemenea iubiri dacă nu aş fi citit, în anii adolescenţei, romanul lui Mircea Eliade. Povestea de dragoste nesfârşită între Ştefan şi Ileana, o iubire care trece dincolo de toate convenţiile, de graniţe, de regimuri politice, de conspiraţii.

De aceea, în fiecare an, de Sânziene, deschid cartea care m-a învăţat dragostea şi citesc o pagină sau o sută de pagini, după cum îmi îngăduie ochii şi inima. Şi câteodată plâng şi mă întristez. Alteori mă bucur şi sunt recunoscătoare pentru că pot înţelege.

„Am fost blestemată să te iubesc. Te voi iubi, probabil, până în ultima clipă a vieţii mele. Aşa am fost blestemată, aşa mi-a fost ursita. Dacă voi trăi încă cincizeci sau o sută de ani, şi voi avea copii, şi copiii mei vor avea şi ei copii, şi peste cincizeci sau o sută de ani voi muri înconjurată de copii şi de copiii copiilor mei, în clipa morţii voi striga acelaşi nume pe care-l strig de doisprezece ani încoace, voi striga: Ştefan! Şi-ţi voi mai spune, aşa cum îţi spun şi-acum, de câte ori mă trezeşti nopţile, că nu te-am iubit decât pe tine” (Mircea Eliade – Noaptea de Sânziene)

Categorii:
Confesiuni

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title