Am scris zilele trecute o postare în care îmi exprimam părerea de rău și tristețea pe care mi-o dau comentariile celor ce-și manifestă îndoielile legate de faptul că Regele ar trăi, făcându-i, astfel, mincinoși, pe cei din casa regală care ne trimit vești despre starea de sănătate a monarhului. Mulți dintre comentatori își găsesc tot felul de argumente, printre care cel mai vehiculat și mai picant e acela legat de motivul ascuns pentru care n-ar fi fost lăsat principele Nicolae să sară gardul, pasămite fiindcă bunicul ar fi împăiat de vreo doi ani și prințul cel devenit și mai popular acum ca înainte, inclusiv prin aparițiile sale la televiziunile de cancan, ar fi putut demasca, astfel, înșelătoria.
„Mă simt jignită și îndurerată de toate bănuielile că Regele nu ar mai trăi, de acuzația că familia regală ar minți. Dacă am ajuns atât de suspicioși, încât nici în politeţea și noblețea regilor nu mai credem, dacă ne simțim bine ocărându-i până și pe monarhi, înseamnă că în noi au scăzut dramatic și omenia, și încrederea, și demnitatea” am scris eu pe contul meu de Instagram, apoi am distribuit postarea și pe Facebook.
Mi-am primit o grămadă de ocări și înjurături menite să mă facă să mă rușinez de condiția mea de monarhistă aservită unei instituții de paie – comentarii pe care mărturisesc fără jenă că le-am șters…, nu cu bucurie, pentru că răutatea lumii nu mă bucură niciodată, însă fără păreri de rău. Nici măcar nu sunt monarhistă. Structura mea civică și omenească nu-mi îngăduie să fiu. Nu pot accepta principiile pe care le întreține monarhia, pentru că eu nu cred în caste. Cred în egalitatea profundă și autentică între toți oamenii, de orice rasă, de orice etnie. Nu accept mitul sângelui albastru și nici ideea copiilor legitimi sau ilegitimi, ci cred în supremația iubirii care înnobilează orice legătură între doi oameni, cu sau fără acte, cu sau fără binecuvântări părintești sau bisericești. Dar admir și respect în mod autentic felul regilor noștri de a fi, eleganța și finețea tuturor gesturilor și declarațiilor lor, dorința lor de a ajuta, lipsa lor atât de autentică de vulgaritate, de răutate, de aplecare spre bârfele și mârlăniile întâlnite la tot pasul în lumea noastră.
Regii noștri și urmașii lor au fost mereu, sunt și cred că vor fi, ca-n expresiile împământenite în limba română, de-o politețe regească, de-o eleganță regală… Cât de mici, de obraznici și de suspicioși am ajuns ca să ne facă plăcere să-i declarăm mincinoși pe cei mai buni păstrători ai etichetelor și manierelor alese? Dacă despre ei vorbim așa și-i bănuim de nimicnicie și șiretlicuri, atunci pe cei de lângă noi, oameni fără la fel de multă educație și exercițiu al interacțiunii sociale, cât de mult îi disprețuim, în sinea noastră? Și, până la urmă, cât de diabolici și de nemiloși îi putem considera pe cei din familia Regelui ca să ne imaginăm că își poartă pe furiș doliul, numai ca să aibă cine știe ce beneficii materiale?! Oare nu ne-a murit și nouă cineva vreodată, ca să nu știm cât de tare te sfâșie și-ți scrijelește chipul o asemenea suferință?!
În alte țări, mai avansate ca a noastră, nimeni nu îndrăznește să te acuze că minți. Să pui la îndoială cuvântul celui din fața ta e o meteahnă a necivilizației, o calomnie pe care civilizațiile autentice o sancționează drastic. La noi, ne permitem să spunem că până și Regele minte. Numai noi, din presupunerile noastre obraznice suntem convinși că adunăm adevăruri pe care le azvârlim, cu tupeu, către lume, ghemotoace de orgolii și ciulini…
De fapt, așa cum învățăm la psihologie, suntem, cu toții, oglinzi. Frumusețea pe care o vedem în ceilalți e propria noastră frumusețe, iar urâțenia lor e, până la urmă, tot a noastră. Așa că îi cred pe oameni în tot ceea ce spun despre alții, pentru că știu că vorbesc, de fapt, despre ei.
Îi urez Regelui Mihai sănătate sau sfârșit lin și fără suferință, cu dragul și părerea de rău pe care le-aș așeza în același gând adresat oricărui om simplu, oricărui rege gitan, oricărui țăran, oricărui suflet de ființă de pe planeta asta și din univers. Știu că există și neadevăr, mizerie, corupție și nedreptate pe lume, dar, până la proba contrarie, eu cred și respect puterea cuvântului dat și forța adevărului afirmat de cel din fața mea – și-mi sunt dragi naivii, curajoșii care fac la fel. Fiindcă o lume în care ne-am privi unii pe alții fără prezumția de nevinovăție și fără încrederea în adevăr ar fi chiar de neîndurat.
Am sa-mi permit sa scriu, dar si sa o spun – la nevoie, ca sunt monarhista. Nu dintotdeauna, ci de cand am aflat singura, citind si auzind, despre rolul Monarhiei in tara noastra. Cred cu convingere ca fara Casa Regală a României, tara noastra ar fi fost mult mai putin decat este astazi si s-ar fi bucurat de mult mai putina consideratie internationala. Comunismul, din nefericire, a oprit drumul normal si ascendent al Romaniei, format odata cu inceputul regalitatii la noi. Mai cred, nu neaparat in sangele albastru, ci in educatia formata doar in casele regale, doar in acest mediu extrem de elitist si privilegiat al familiilor monarhice. De aceea, pentru mine personal, sanatatea Regelui Mihai este o reala ingrijorare, dar care nu ma face sa nu inteleg ca varsta inaintata pe care o are poate duce la deces, asemeni oricarui muritor. Nobletea Majestatii Sale, Regele Mihai, este, de departe, superioara oricarui alt membru din clasa politica romaneasca si chiar celor mai multora dintre noi. Ceea ce se intampla, insa, cu ceilalti membri ai casei regale este destul de trist si surprinzator, tototdata. Speram si sper ca si acestia sa se ridice la nobletea ultimului nostru rege. Transmit pe aceasta cale sanatate Regelui Mihai sau, daca nu se poate, sfarsit fara suferinta!
Luminita, probabil ca ai dreptate, ca am fi ajuns mai departe, ca tara, daca am fi fost monarhie. Dar nu vom sti niciodata. Salut si respect optiunea ta si ma alatur urarilor de sanatate trimise regelui nostru.