De ce sunt o babă

Am spus de multe ori de-a lungul vieții că sunt o babă. Mai la începutul alunecării în vârsta a doua (sau a treia?) – adică atunci când am înțepenit prima oară aplecându-mă să îmi leg șireturile – glumeam spunând despre mine că sunt „o tânără babă”. Pe măsură ce m-au năpădit ridurile – cele fine, desigur, pe care am început să le năclăiesc cu creme la fel de fine, în care am investit nemăsurate averi – am lăsat-o mai moale cu gluma și am început să mă feresc de referirile prea clare, la vârstă. Exact când eram mai frumoasă, în jur de 35, 36, 37 de ani, am avut cele mai adânci angoase legate de îmbătrânire. Dar mi le-a vindecat dragostea întâlnită când aveam 39, cel de-al treilea copil născut un pic după ce împlinisem 40 și anii de fericire ce au urmat, când m-am oglindit în ochi buni, ai unui bărbat care m-a privit și mă privește mereu cu o privire care mă face să fiu frumoasă, tânără, luminoasă- sau uneori printr-un obiectiv fotografic care înfrumusețează totul, inclusiv pe mine.

Sâmbătă dimineață, însă, m-am simțit din nou o babă în toată puterea cuvântului. Cea mai babă dintre babe. În zori de zi, am înhățat cam năucă fetele și-am plecat în oraș, val-vârtej. Eram după o noapte nedormită, pentru că frățiorul lor făcuse febră peste noapte și-l vegheasem și doftoricisem cu pricepere și îngrijorare. Dar știam că își doresc să mergem la spectacolul Mirelei Retegan de la Teatrul de pe Lipsani și nu voiam să le fur o așa bucurie, deci din două rugăciuni și trei cafele, m-am dezmeticit. Am ajuns chiar la timp ca să prindem începutul spectacolului minunat, plin de un umor nebun și o mie de învățăminte, „Fata babei și fata moșului”.

Ei, bine, mi-am dat seama că sunt o babă nu pentru că aveam riduri fine pe față – necremuite, fiindcă, așa cum v-am spus, plecasem în grabă – ci pentru că m-am recunoscut aproape cuvânt cu cuvânt, gest cu gest, caraghioslâc cu caraghioslâc, în apucătura babei de a-și sluji odrasla mofturoasă fără să crâcnească. „Mămucăăă”, aud și eu, din trei în trei minute, de la câte unul dintre plozii mei adorați , care vrea ba apă, ba lapte, ba o pereche mai groasă de șosete, ba o carte pe care n-o găsește, ba să-l spăl pe cap, ba să-l șterg la fund, ba să-i fac o poză, ba un tort de biscuiți. Iar eu, ce credeți că fac? Sar ca arsă în exact aceeași secundă, las deoparte scris, citit, gătit, curățit, ațipit, închinat, meditat sau leșinat și mă reped să le slujesc mai mult lenea decât nevoile. Dar culmea e că nu o fac cu disperare, ci cu bucuria curată pe care o avea în tot ce făcea celălalt personaj, interpretat cu atâta farmec de fetița Zurli, Fata moșului…

Trebuie să vedeți spectacolul ca să înțelegeți ce spun. Trebuie să-l vedeți oricum, fiindcă e minunat, actorii sunt supertalentați, dramatizarea poveștii e grozavă, iar voi, în sală, o să râdeți, o să vă bucurați, o să aplaudați, o să dansați alături de copii. Pe mine m-a făcut să înțeleg că sunt născută să fiu baba din poveste, să-mi slujesc odraslele răsfățate până la epuizare – în timp ce, așa cum m-am mai văicărit și lăudat și alte dăți, îmi văd de cele patru joburi, de studii, de cartea frumoasă la care scriu, de familia mea mare și minunată, de mesele așezate cu dichis – mai ales la „cina de seară” cum zice Iza…

Sunt o babă, doamnelor și domnilor. Cresc copii răsfățați și-i slujesc cu nebunie. Culmea e că ei sunt, doar printr-un noroc, drăgălași, deștepți și scumpi, și mă fac atât de fericită, încât n-aș da viața mea pe-a niciunei nebabe sau a vreunui moș. De aceea merg mereu, cu credință și bucurie, la spectacolele Găștii Zurli și ale Mirelei Retegan, pentru că mă reînvață mereu, și pe mine, nu doar pe copiii mei, cum să râd, cum să iubesc, cum să lăcrimez de emoție, cum să îmi realeg viața și să înțeleg ce fac bine și ce fac rău, într-un fel atât de simplu, încât devine și posibil, și acceptabil.