S-au scurs deja opt zile din ediția 2010 a Festivalului Internațional George Enescu, opt zile în care publicul a avut parte de 27 de concerte conținând 75 de lucrări aparținând unui număr de 47 de compozitori. Știu, sună doar a înșiruire de cifre, a statistică neînsuflețită sau poate a laudă… Dar miracolele au fost trăite separat și s-au pogorât în săli, unul câte unul, cu strălucire, cu bucurie, cu emoție, cu talent fără margini, cu mici, foarte mici poticneli pe ici pe colo, dar pretutindeni cu lumină divină.
Fotografii de Andrei Gîndac pentru Festivalul Internațional George Enescu
Fac notițe de festivalier îndrăgostit și fericit și nu știu cum să-mi rânduiesc topul revelațiilor. Până sâmbătă seară probabil că, din prima săptămână, aș fi ales să păstrez, cu cea mai mare grijă și în cea mai prețioasă casetă cu revelații artistice (dintre multe și mari bucurii trăite datorită festivalului Enescu, pe care le voi trece în revistă și la propriu, și la figurat, la final de toamnă) întâlnirea cu concertul-bijuterie al lui Joyce DiDonato din 2 septembrie de la Ateneul Român, cu vocea fabuloasă a mezzosopranei Vivica Genaux din ansamblul Europa Galante, cu măiestria delicată și fără egal a harpistului Xavier de Maistre și cu opera în recital Die Frau Ohne Shatten, Femeia fără umbră a lui Richard Strauss, cu un libret de-o profunzime uluitoare, scris de poetul Hugo von Hofmannsthal.
La DiDonato am plâns de emoție și de bucurie, copleșită nu doar de vocea ei minunată, ci de felul uman, viu, generos în care s-a apropiat de public. La Europa Galante am țopăit de uimire și de încântarea descoperirii operei Sylla a lui Händel, absolut splendide. De la Femeia fără umbră am plecat năucă, uluită de măreția construcției muzicale, de splendoarea vocilor și de vibrația spirituală a mesajului – da, da, știu, opera a fost prost primită atunci când s-a jucat prima oară, acum 100 de ani, mai ales din cauza libretului pe care eu, azi, l-am găsit ca fiind cea mai profundă expresie a înțelegerii transcendenței speciei umane, a migrației sufletelor și reîntrupării lor prin copii – lucruri pe care, iată, noi abia îndrăznim să le rostim astăzi, iar în urmă cu un veac marii artiști curajoși le preschimbau în opere nepieritoare. Am asistat la Femeia fără umbră ca la facerea lumii și am plecat cu vocea Ricardei Merbeth și a Annei Schwanewilms în suflet, dar și cu țipătul de șoim neasemuit de frumos al Nadezhdei Gulitskaya în gând, revenindu-mi din când în când ca o amintire de preț.
Dar concertul de la miezul nopții de sâmbătă, 7 septembrie 2019, cel care i-a adus pe scena Ateneului Român pe artiștii de la Orchestra and Choir of the Age of Enlightenment a fost pentru mine unul dintre cele mai prețioase daruri artistice de care am avut parte în viața mea de jurnalistă, de melomană și de căutătoare de frumusețe. Dacă desăvârșirea sonoră există, atunci au găsit-o muzicienii care dau viață proiectului Orchestra and Choir of the Age of Enlightenment și au așezat-o în felul în care au interpretat opera lui Christoph Willibald Gluck, Orfeu și Euridice, sub bagheta maestrului Laurence Cummings.
Nu știam că o orchestră poate avea glas atât de viu, de inimitabil, de distinct și de onctuos, că un cor poate suna atât de adânc și de viu, respirând ca un singur glas și trăind același frison al iubirii, și am fost copleșită de splendoarea și perfecțiunea interpretării oferite de Iestyn Davies, al cărui glas de contratenor a reașezat grația, strălucirea, naturalețea și măreția, deopotrivă, în partitura atât de grea a lui Orfeu, cântată în falsetto, de frăgezimea, de fermitatea, de puritatea din glasul tinerei și nepământean de frumoasei soprane Rowan Pierce, în rolul Amore, de grația și noblețea interpretării sopranei Lydia Teuscher, care i-a dat viață lui Euridice.
Cum a fost concertul de la miezul nopții?, m-a întrebat cineva întâlnit în piață imediat după aceea. Iar eu am răspuns cu gândul meu cel mai curat: Aș fi vrut să-l fi văzut și auzit toți cei pe care îi iubesc – să fi-mpărțit cu ei clipele acelea suspendate în timp și în spațiu, să fi păstrat împreună taina celei mai frumoase întâlniri pe care mi-aș fi putut-o imagina vreodată.
Iubesc, de-acum, și mai mult, Ateneul, îi îndrăgesc iremediabil fiecare colțișor al său de eleganță, fiecare înfloritură a pereților, ornamentele și stucaturile de-o frumusețe delicată și nobilă, tavanul său a cărui înflorire plastică reașază culorile lumii într-un echilibru durabil. Aici m-am legat și sâmbătă seară, prin splendoare și prin emoție, cu alți 700 de spectatori care au aplaudat, la final, cum nu am mai auzit niciodată aplauze.
Am aplaudat și eu, în neștire, în timp ce respiram adânc, trăgând până-n cea mai ascunsă încăpere a inimii mele fericirea de-a fi fost acolo, martoră și părtașă a celei mai bune dovezi că lumea noastră se va vindeca și se va salva prin iubire, prin muzică, prin frumusețe. Asta fac Orchestra and Choir of the Age of Enlightenment și norocoși suntem noi, cei ce i-am întâlnit. Binecuvântate le fie munca, harurile, crezurile și drumurile care i-au adus până în România, în cea mai înaltă și mai înstelată seară a celei dintâi dintre cele trei săptămâni magice ale Festivalului Internațional George Enescu, ajuns la cea de-a XXIV-a ediție în anul de grație 2019 pe care îl străbatem împreună.
P.S. Eu îmi notez numele artiștilor văzuți și remarcați pe scene și apoi am decis să le dau tuturor like pe paginile de artiști de pe Facebook și follow pe conturile de Instagram. Într-o lume a online-ului, mi se pare un omagiu actualizat care, în timp, va face marii artiști – și nu figurinele de carton – să devină adevărații influenceri.
Mă bucur pentru tine, pentru trăirile minunate de care ai avut parte. Meriți din plin!
O idee foarte bună este cea din post-scriptum.
Violeta, ma bucur ca ma sustii, recunosc ca ma gandisem ca poate parea unora o idee usor superficiala, dar in zilele noastre acestea sunt lucrurile care conteaza si trebuie sa tinem seama de ele.