Soarele vindecător al adevărului

Mi-e foarte ușor să împărtășesc bucuriile și am învățat să fac dar din darul fericirii mele, dând speranța și dând încrederea mai departe. Vorbesc sau scriu cu lumină în cuvânt despre toate lucrurile frumoase care mi se întâmplă, despre revelații, despre evoluție, despre fapte bune, gânduri bune, produse bune, cărți bune și despre oameni de stirpe sufletească aleasă, care merită să fie cunoscuți și iubiți. În agenda splendidei banalități după care tânjesc, am trecut planul de a scrie doar povești cu finaluri fericite. Pentru că, în adâncul inimii, cred că tot ceea ce imaginația noastră plăsmuiește pe tărâmul binelui devine o profeție și se va împlini.

Atât de adânc mi-a intrat în suflet obiceiul împărtășirii binelui, încât am ajuns să sufăr atunci când nu am alături de cine să trăiesc frumusețea clipelor alese…

În schimb, cele rele nu le pot împărți cu nimeni. Deși știu că nu așa ar trebui să trăiesc în relațiile mele, îi ascund bărbatului meu lucrurile urâte care mi s-au întâmplat, mizeriile care mi-au otrăvit ziua, porcăriile, măgăriile, impolitețurile, nedreptățile peste care am dat, iar de copii îmi tăinuiesc cât de mult pot suferințele, rușinile, grijile. În ciuda faptului că mintea mea știe că greșesc ascunzând părți din mine, nu izbutesc să învăț cum să vorbesc despre răutatea și urâțenia lumii în așa fel, încât să nu le multiplic povestindu-le și altora.

Am regăsit ceva din ispita de a ascunde răul în felul de a fi al lui Harry Potter, personajul miraculos din miezul unei cărți care mi-a schimbat viața într-atât, încât citesc împreună cu Iza din paginile ei, seară de seară, și am făcut promisiunea că voi scrie, în fiecare vineri, despre ea, într-un exercițiu nebunesc, uneori parcă prea modern pentru o doamnă matură ca mine, pe care l-am numit #HarryPotterFriday.

Nu o dată Harry a luat pana și pergamentul cu gând să trimită o scrisoare în care să se plângă de ce a pățit în casa familiei Dursley, unde e tratat nu ca un nepot orfan, ci ca o slugă greu tolerată, dar s-a răzgândit. Și adesea a decis să-și ia mai bine în râs îngrijorările referitoare la semnele primite prin intermediul cicatricii sale, decât să strice pacea celor dragi, împărtășindu-le neliniștile lui.

După episodul la care m-am tot referit în ultima vreme, acela al torturii la care profesoara Umbridge l-a supus în arest, obligându-l să-și scrijelească în propria carne fraza „Nu am voie să spun miniciuni”, Harry a decis să nu recunoască în fața nimănui cât de grav și inuman este tratamentul la care e supus, seară de seară.

Întrebat de prietenii lui, Ron și Hermione, ce trebuie să facă în orele lungi ale detenției, Harry le-a spus că trebuie să scrie ceva, omițând detaliul că în loc de cerneală folosește propriul sânge, tăind în carne vie…

„- Cel puțin nu trebuie să faci nimic altceva decât să scrii, zise Hermione, încercând să-l consoleze. Nu ți-a dat cine știe ce pedeapsă oribilă…

Harry deschise gura s-o contrazică, dar îndată o închise la loc și aprobă din cap. Nu-și dădea seama exact de ce anume nu le spunea și lui Ron și lui Hermione ce se petrecuse în cabinetul lui Umbridge, știa doar că nu voia să le vadă chipurile îngrozite, fiindcă asta ar fi făcut ca totul să pară încă și mai oribil, așadar și mai greu de suportat. În plus, avea vaga senzație că povestea asta era numai între el și Umbridge, o înfruntare secretă între două voințe, și nu avea de gând să-i dea satisfacția de a afla că s-a plâns de ea.”

Nu știu când s-a născut în noi rușinea de a vorbi despre lucrurile rele care ni s-au întâmplat și ce mentalități eronate ne-au făcut să ne simțim vinovați pentru agresiunile altora. Într-o lume de eroi – sau de prefăcuți – statutul de victimă poate părea, uneori, atât de ridicol, atât de mărunt, atât de demn de dispreț, încât nu mai avem curajul să spunem că am trăit ceva rău sau că suntem revoltați ori nemulțumiți. Și așa ne refugiem într-o lume în care pozele și zâmbetele retușate sunt la mare preț, în care like-uri iau doar citatele despre fericire și mărturisirile despre vieți fără cusur, cafelele cu frișcă, pisicile cu coadă stufoasă și fetițele cu codițe împletite, iar poveștile adevărate despre Voldemorții zilelor noastre sunt trecute sub tăcere, fiindcă nu fac audiență.

Și eu fac asta, cot la cot cu cei din jurul meu. Dar, în câte-un zvâcnet de luciditate și speranță, recunosc că aș vrea să găsesc echilibrul sacru între bine și rău, între tăcere și mărturisire, între răzbunare și rezolvare. Și, fie printr-o formulă magică precum Revelio!, la fel ca-n minunata carte despre Harry Potter, fie printr-un pas făcut înainte pe calea descoperirii de sine, să ajung într-o zi să trăiesc fără niciun fel de ascunziș, cu sufletul la vedere și cu toate bucuriile întinse pe sârmă cu aceeași mândrie cu care să-mi pot expune și tristețile, vindecându-le la soarele cel arzător al adevărului care ne face liberi.