Cea mai valoroasă lecție pe care am avut-o de primit în viață am primit-o, răsturnat, nu de la părinții mei, ci de la copiii mei. Avându-i pe ei, am învățat să iubesc cu adevărat, așezându-mi iubirea în matca eternității. Căci doar având copii am înțeles în profunzime cum e să iubești necondiționat, fără să-ți așezi sentimentele sub superficialitatea lui „se poate și cu altcineva”… Nu duci niciun copil la altă familie sau, Doamne, ferește, la orfelinat, așa cum îți ameninți, cu gândul sau cuvântul, partenerul de viață căruia-i propui să își vadă de drum. „Nu ne înțelegem?! Altul la rând!”, zicem, așa cum niciodată nici cu gândul n-am putea gândi despre copiii noștri, oricât de nărăvași, neascultători sau necongruenți cu proiecțiile noastre de odinioară ar fi ei. Pe ei îi iubim până la capăt, așa cum sunt, așa cum au venit la noi, așa cum ne rugăm să ne rămână alături, cât mai multă și binecuvântată vreme.
…
De la copiii mei am învățat și adevărata compasiune, adevărata empatie, adevărata înțelegere. Chiar și adevărata grijă, căci numai cine nu are copii nu știe cum îți îngenunchează inima la primul semn de boală, la primul centigrad răzvrătit în termometru, la fiecare bubiță apărută pe piele, la fiecare fir de zgârietură. Căutăm doctori buni pentru copiii noștri, doctori care să fie disponibili să ne răspundă la telefon și-n miez de noapte, ca să ne ostoiască neliniștile și să le aline, puilor noștri, suferințele cât de mici ar fi. Alergăm cu pruncii noștri în brațe la doctori aflați chiar și la capătul pământului ca să le găsim leac, alinare, speranță pentru lucrurile care nu funcționează cum ar trebui în corpușoarele lor adorate. Reînvățăm, pentru ei, rugăciunea, reinventăm speranța.
Și atunci, mă întreb, de ce nu facem la fel și pentru părinții și bunicii noștri, care ne-au crescut și ne-au purtat, la rândul lor, în brațe, până la doctor, atunci când ne-a durut ceva?! De ce punem semnele bolilor lor pe seama bătrâneții și ridicăm obosit din umerii de pe care, între timp, ne-au căzut aripile să facă loc blazărilor, poverilor, nepăsărilor? Cine ne-a învățat că o iubire o lasă deoparte pe alta și că, de-acum, ne dăruim în eternitate tandrețea doar către cei mici, și nu și înspre cei mari de lângă noi pe care-i tratăm ca pe soți ori iubiți numai buni de schimbat, ca pe părinți ori bunici numai buni de uitat?
Le tremură mâinile brăzdate de riduri și noi ne prefacem că nu vedem. „Sunt în vârstă, se-ntâmplă”, ne spunem, și ne întoarcem să sărutăm mâinile mici și fragede ale celor cărora le-am dedicat viața, iar asta ne e scuză de ajuns ca să nu ne mai pese cu adevărat și de cei care ne-au crescut sărutându-ne mâinile mici și fragede pe care le aveam cândva…
În România, peste 73.000 de persoane suferă de Boala Parkinson. Este cea de-a doua afecţiune neurologică degenerativă ca frecvență din țara noastră și cei care o duc, aproape neștiuți și nevăzuți, sunt părinții și bunicii noștri. Dar noi nu mai suntem atenți la ei. Nu mai vrem să îi luăm în brațe și să-i conducem la medic, cum au făcut ei, poate, cândva, cu noi, cum facem noi astăzi, cu siguranță, cu copiii sau nepoții noștri.
Tremorul mâinilor lor e de la bătrânețe, ne spunem, confundând simptomele bolii perfide cu cele ale trecerii timpului. Dar diagnosticarea tardivă face și regretele tardive.
Boala Parkinson nu se oprește din progres și, până la ora actuală, nu cunoaște un tratament de vindecare. Dar depistarea precoce a Bolii Parkinson, vizitele la medicul neurolog, urmarea tratamentului recomandat de acesta, conform fiecărui stadiu al bolii, o alimentaţie adecvată şi activitatea fizică zilnică îmbunătăţesc enorm calitatea vieţii pacienţilor! Din păcate, noi, cei din generația ajunsă azi la răspundere în familia lor, ne implicăm prea puțin în deciziile legată de controalele și vizitele la medic ale seniorilor noștri. Statisticile arată că doar 30% dintre români se implică activ în deciziile legate de sănătate pe care le iau membrii seniori ai familiei. În plus, de la simptomele acestei afecțiuni și până la povara pe care aceasta o reprezintă pentru pacienți există o enormă de lipsă de informare…
Sloganul minunatei campanii sociale de conștientizare desfășurate de Asociația de Luptă Împotriva Bolii Parkinson spune că Boala Parkinson îți dă lumea peste cap. Așa este. Dar, dacă învățăm, dacă înțelegem, dacă suntem atenți, dacă ne reamintim să iubim cu adevărat, fără condiții, fără vârstă, fără măsură, putem răsturna lumea la loc, înspre firescul etern al relației dintre bunici și părinți și copii, dintre copii și părinți și bunici…
Dacă recunoști aceste simptome, la tine sau la cineva drag, fă o programare la medicul neurolog! Depistarea cât mai timpurie, vizitele la medicul neurolog şi urmarea tratamentului recomandat de acesta îmbunătăţesc calitatea vieţii persoanei care suferă de Parkinson.
P.S. Am ales o fotografie nespus de dragă, cu bunica mea Sofia și verișoara mea Andra. Plecarea bunicii noastre nu o putem întoarce, dar ce norocoase am fost să fim lângă ea la aniversarea de 90 de ani și ce norocoși sunt toți ce care au încă alături bunici și părinți. Pentru ei merită să răsturnăm lumea la loc!
