„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Cum știm că suntem iubiți?

de

Cu vreo câţiva ani  în urmă, pe când locuiam la bloc, am găsit într-o dimineaţă o inimioară desenată pe geamul maşinii mele. O inimă frumoasă, rotundă, trasată cu degetul în praful de pe parbriz. Îmi amintesc şi acum cu câtă emoţie am descoperit-o şi cum nu m-am îndurat să o şterg. Am mers aşa, cu geamul prăfuit, dar împodobit cu un semn de iubire, până când mi-am dat seama că, dacă nu curăț parbrizul, risc să mor pentru o dragoste absolut neştiută şi neînţeleasă.

În primele zile, am încercat să desluşesc cu puterea minţii cine mi-ar fi putut-o desena. Un admirator secret din vecini. Sau poate cineva cunoscut în altă parte, cu altă ocazie, care venise special până în faţa blocului meu ca să-şi lase cel dintâi, timid, semn de iubire. Apoi am aşteptat şi alte semne, pentru că inima mea flămândă de dragoste nu şi-a putut stăvili speranţele. Cineva mă iubeşte!, îmi spuneam mereu şi zâmbeam tuturor bărbaţilor întâlniţi în cale, la gândul că oricare dintre ei ar fi putut fi acela dispus să răstoarne viaţa mea cu totul şi să mă facă fericită.

Încet-încet, speranţa mea s-a ofilit. Am aşteptat zadarnic vreun al doilea semn de dragoste şi, într-un final, am înţeles că nu putea fi o iubire adevărată dacă purtătorul zvâcnetului ei n-a fost în stare să facă mai mult decât să-mi deseneze o inimioară pe geam. Şi doar foarte târziu după întâmplarea cu pricina am avut curajul să-mi spun că poate a fost doar o coincidenţă sau doar o faptă fără nicio semnificaţie. Vreun copil jucăuş a desenat pe geamul maşinii care i-a ieşit în cale. Vreo fată îndrăgostită de prietenul ei s-a sprijinit de maşina mea şi, fiindcă n-a avut curajul să-i spună ce gândeşte, a desenat pe parbriz o inimă rotundă, frumoasă, întreagă ca o promisiune.

Cât timp mi-am imaginat că s-a îndrăgostit de mine cineva, am fost fericită. Apoi am revenit la aşteptarea mea zvârcolită, la îndoiala mea cronicizată legată de existenţa iubirii…

Cum ştim, de fapt, că suntem iubiţi? Care sunt semnele fără echivoc ale dragostei celor de lângă noi? Cum ne dăm seama că cineva ne iubeşte? E de ajuns o inimă desenată pe geam? Un cuvânt, o invitaţie, o chemare? Sau, de fapt, nu ştim niciodată cu adevărat, doar, din când în când, îndrăznim să sperăm, să visăm, să ne imaginăm?

Cândva, într-o dimineaţă senină, am găsit desenată pe geam o inimioară şi desenul acela naiv mi-a umplut inima de lumină pentru o bucată de vreme. Iar acum, amintindu-mi, înţeleg ce puţin ne trebuie ca să fim fericiţi…

 

Tag-uri:
· · · · ·
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title