Am fost, o viaţă întreagă, bănuitoare, atentă şi geloasă. Am stat cu ochii aţintiţi asupra bărbatului pe care îl iubeam şi, ori de câte ori mi s-a părut că povestea noastră scârţâie, m-am dat de trei mii de ori peste cap ca să o fac să meargă din nou, ca să-l schimb pe el, să-l fac bun şi îndrăgostit ca la început.
Ca să aflu cum să procedez mai eficient în acţiunea de renovare amoroasă, i-am scotocit în buzunare şi în telefon. I-am şters numerele care-mi păreau a ascunde printre cifre ispite periculoase pentru mine şi, pentru orice privire nelalocul ei, – ah, și avea atâtea…- i-am făcut scandal, morală sau măcar mutre acre. Am învăţat pe de rost scheme tâmpite din reviste – zece trucuri ca să-l faci să fie dependent de tine, şapte tertipuri sexuale care nu dau greş, douăsprezece minciuni care fac bine relaţiei. M-am purtat mereu ca şi cum el ar fi în posesia mea nu doar cu numele, ci şi cu sângele, cu gândurile şi cu impulsurile lui- pe care sufeream că nu i le pot ţine în lesă, pe care sufeream că el nu şi le ţinea deloc sub stăpânire; și ca și cum eu aș fi fost în posesia lui, nu o femeie liberă, care-și trăiește viața lângă el fiindcă asta-i alegerea bună pentru fericire…
Credeam că, dacă îl ţin sub control, dacă îl apăr de inconstanţă, de infidelitatea lui intrată în oase, e ca şi cum mi-aş apăra dragostea de risipă. Dar nu a fost aşa. Rolul de paznic pe care-l jucam zi de zi începuse să mă obosească cumplit. Mai întâi mi-am dat seama cât de nefericită sunt eu, şi abia apoi am înţeles că, atâta timp cât sunt tristă, bănuitoare şi complet lipsită de speranță în relaţia noastră, nu-l voi putea face în veci nici pe el fericit. Așa că l-am lăsat să zburde în pace, și eu mi-am revendicat un timp în care să mă vindec și să învăț din nou să fiu liberă, să trăiesc pentru mine, fără să vreau să îi schimb pe cei de alături. Doar să îi iubesc.
Mi-a fost greu acum, când mi-am regăsit dragostea, să renunţ la vechile temeri. Mi-am reînvăţat cu trudă sufletul să fie liber, somnul să-mi aducă odihnă, gândul să nu-mi mai stea la pândă. Bărbatului pe care-l iubesc azi nu-i pun condiţii şi nu mă port ca şi cum l-aş avea pe inventar. Nu-l întreb ce gândeşte şi cu cine s-a întâlnit când n-am fost împreună. Nu-i întorc buzunarele pe dos, nici atunci când îi pun hainele la spălat. Iar cu telefonul lui, pe care eu i l-am dăruit, nici nu ştiu să umblu şi nici nu-mi bat capul să învăţ.
Pentru prima dată în viaţă, iubesc un bărbat atât de mult, încât mă simt liberă, şi îl las liber. Dacă va vrea să plece, n-am să-i atârn de gleznă, dar nici n-am să-mi iau dragostea înapoi, fiindcă asta nici măcar nu mai depinde de mine. Însă eu știu că trăiesc acum iubirea aceea pe care am aşteptat-o toată viaţa și o să fie bine. Şi mai ştiu și că, aşa cum se întâmplă celor norocoşi şi neîngrădiţi de convenţii, atunci când întindem unul spre altul braţele pentru îmbrăţişare, e ca şi cum am întinde aripile pentru zbor.
E o performanta , Alice ! Ceea ce ai reusit tu in actuala ta relatie soldata cu o casnicie fericita, e rezultatul maturizarii depline a femeii , cind tot ce simte cu sufletul concorda cu tot ce gindeste cu mintea . Nu multe femei reusesc asta , chiar si cind ajung sa treaca de o virsta. Sa fii sanatoasa si fericita pentru tine in primul rind si nu in ultimul , pentru familia ta frumoasa ! Si sa ne bucuri mereu cu articolele tale simpatice si adevarate .
Mariana, e o performanta, intr-adevar, pe care am cautat-o si pentru care m-am antrenat in cateva nefericiri, probabil ca asa e si in iubire, ca la sport, cei care nu s-au nascut supertalentati dau intai niste rateuri, apoi iau si medalia! 🙂
Te imbratisez cu drag si iti multumesc ca ma citesti!