Arderea vrăjitoarelor e absolut inutilă

Unul dintre cele mai frumoase și mai emoționante volume din seria Harry Potter, Prizonierul din Azkaban, începe cu o scenă în care Harry Potter, aflat în casa mătușii sale pe timpul vacanței, stă ascuns sub pătură și încearcă să-și facă o lucrare în care are de comentat afirmația conform căreia arderea vrăjitoarelor în secolul al XIV-lea era inutilă. Tânărul Harry răsfoiește încurcat prin volumul „O istorie a magiei de Bathilda Baghsot„, căutând argumente pro și contra, până când, cu bucurie, dă peste un pasaj lămuritor:

“Oamenilor non-magici (mai cunoscuți drept Mageamii) le era foarte frică de magie în epoca medievală, dar nu prea se pricepeau s-o recunoască. În rarele ocazii când prindeau o vrăjitoare sau un vrăjitor în carne și oase, arderea lor nu avea niciun efect.

Vrăjitoarea sau vrăjitorul efectua o simplă Vrajă de Înghețare a Flăcării și apoi se prefăcea că urlă de durere, fără să simtă nimic altceva decât niște gâdilături ușoare. Mai mult, lui Wendelin cea Ciudată îi plăcea atât de mult să fie arsă, încât s-a lăsat prinsă de nu mai puțin de patruzeci și șapte de ori, sub diverse deghizări” scrie Bathilda Baghot în Istoria ei, iar includerea acestui pasaj în cărțile cu Harry Potter, care aveau să ajungă în milioane și milioane de case, mi s-a părut încă de la prima lectură ca o inserție generoasă, ca o alinare prin literatură a unei nedreptăți sfâșietoare care și-a lăsat urmele în sufletele noastre, peste generații, peste secole, peste lumi.

E presărată istoria lumii cu gesturi a căror cruzime demască inumanitatea din oameni. Oamenii au fost mai răi și mai nemiloși decât fiarele pădurii cu semenii lor, pedepsindu-se, de fapt, unii pe alții, pentru vina de a fi diferiți. Cei care încearcă să își înțeleagă deschiderea spre spiritualitate de azi, explorându-se prin regresii și meditații de conectare cu sufletul lor călător, s-au văzut, poate, nu o dată, arzând în flăcările rugurilor de odinioară. Dar, odată cu revelația, vindecăm suferința. Și poate că despre asta e vorba și în pasajul aruncat într-o doară în volumul al treilea al epopeii Harry Potter, despre care am spus și voi spune mereu, cu bucurie, că este cea mai la îndemână și cea mai pe înțelesul tuturor parabolă a evoluției spre spiritualitate a lumii în care trăim.

Se mai ard și azi vrăjitori și vrăjitoare pe rugurile neștiinței, ale răutății, ale intoleranței. Numai că, astăzi, cei răi nu mai au curajul să se apropie și să îi pedepsească pe aceia conectați cu lumina atotputernică a Universului, ci condamnă la rug femei nesupuse, oameni de altă culoare decât majoritatea sau semeni ai noștri care simt chemarea de a iubi altfel decât o fac cei din jur. Și, totuși, noi știm că suntem unici și aleși, fiecare dintre noi, chiar dacă suntem diferiți. Și știm că lumea noastră deschisă spre Univers, spre divinitate și spre spațiile și timpurile eternității va înceta, curând, să-și profere condamnările. Dar până când își va opri definitiv pedepsele ridicole, cei diferiți, cei nedreptățiți, cei aruncați în foc pentru vina de a fi speciali vor avea la îndemână Vraja de Înghețare a Flăcării – așa cum se numește ea în limbajul magiei – sau Curajul de a Rămâne Cine Sunt cu Demnitate, așa cum se traduce în dicționarul care ne oferă termenii magici pe înțelesul tuturor.

Photo by Claire Rush on Unsplash