M-a întrebat ieri Iza, când am luat-o de la școala de vară pe care o frecventează, de ce se întâmplă atât de des ca cei cuminți și care respectă regulile să fie pedepsiți laolaltă cu cei care încalcă tot ceea ce a fost stabilit ca normă eficientă pentru ca lucrurile să meargă frumos, firesc, fără obstacole. Învățată să meargă în mod obișnuit într-o școală în care echilibrul e regula de bază, Iza a intrat, temporar, într-un mediu concurențial care i-a făcut toate nedumeririle să dea în clocot.
„Eu sunt cuminte și fac tot ceea ce trebuie, dar profesorii ne pedepsesc pe toți, toată grupa, spunându-ne că suntem o echipă și că toți trebuie să suportăm consecințele faptelor rele ale celor câțiva colegi care încalcă mereu toate regulile”, mi-a spus. Recunosc că am tresărit, pentru că ridicasem și eu aceeași problemă cu doar o zi înainte, în alt context, într-un mediu de oameni mari unde, exact la fel, cei care urmau regulile pierdeau la grămadă cu cei care nu le respectau. Și pentru că fetița mea cea mică, Iza, chiar nu avea cum să știe că și eu încercasem să rezolv aceeași neliniște în colectivul din care făcusem parte pentru câteva zile, am priceput, a milioana oară, că Universul ne pune pe tavă problemele pe care să le analizăm și înțelegem cât mai bine, ca să putem să evoluăm prin răspunsul de care avem nevoie.
I-am oferit Izei mai întâi explicația pe care am primit-o și eu de la maestra în fața căreia îmi exprimasem nedumerirea: că răzvrătirile celor de lângă noi sunt problema lor și numai a lor, iar felul în care acționăm în numele a ceea ce este bine, moral și corect ține de un joc al conștiinței proprii, al felului nostru de a vedea și simți viața. Că ar fi o îndepărtare de la valorile noastre și de la lucrurile care ne fac să ne simțim bine să ajungem să încălcăm și noi regulile laolaltă cu cei care strică jocul, deși înțeleg – i-am spus Izei – că tentația asta apare tot timpul când vezi că, până la urmă, pare să nici nu conteze dacă ai făcut bine sau ai făcut rău, într-o clasă, grupă, echipă în care rezultatul sfârșește prin a fi același pentru toți. Și am simțit nevoia să îi spun că, de fapt, în bucata noastră de lume cam așa decurg lucrurile și la nivel mic, și la nivel mare.
Trăim într-o țară în care oamenii care sunt cinstiți, valoroși și corecți sunt pedepsiți laolaltă, eventual mai mult decât cei care nu fac nimic, fură sau sunt corupți. Cum? Fiind obligați să fie cetățeni ai unei țări sărace, cu un nivel de trai tot mai chinuit și mai jalnic, cu un leu atât de sfrijit, încât stă cocârjat până și în fața levei bulgărești – așa cum tot Iza, mezina noastră, observase cu uluire copilărească în mica noastră vacanță la vecinii din Sud -, într-o Românie a nesiguranței zilei de mâine și a transformării numelui tău într-un renume umilitor în ochii întregii lumi. Suntem noi, familia noastră, de vină că atunci când am fost plecați în Anglia câțiva britanici s-au ferit de noi când au aflat că suntem români? Cu siguranță, nu! Dar, așa cum se întâmplă și în clasa ei de la școala muzicală de vară la care merge, au existat câțiva colegi de popor care, înaintea noastră, au făcut fapte rele, și atunci pedeapsa privirii disprețuitoare ne afectează pe toți, fie că suntem buni, fie că suntem răi. Este ea vinovată că grupa din care face parte nu primește niciodată recompensele posibile pentru că un sfert dintre colegii ei încalcă regulile, iar ceilalți, trei sferturi, pierd la grămadă cu ei? Nu, nu este vinovată, dar…
„Și ce putem face, mami?” a întrebat Iza. Iar eu i-am dat răspunsul cel mai simplu și mai curat pe care îl port în suflet. Mai întâi ne străduim să refacem regulile, valorile, demnitatea, bucuria de a fi împreună. Le atragem atenția colegilor și semenilor. Le spunem celor care vorbesc în clasă că îi rugăm să tacă. Conaționalilor nepăsători să meargă la vot. Iar celor corupți și hoți, să respecte legile și să meargă la închisoare. Chiar dacă e greu, ne asumăm curajul de a fi activiști în numele binelui. Iar dacă nici asta nu folosește la nimic, plecăm. Ne retragem din echipa în care nu ne mai e bine sau din țara în care nu ne mai găsim locul. Ne mutăm altundeva. Într-o altă grupă, urbe sau țară în care chiar dacă nu ne ajută nimeni să reușim, fiindcă trebuie să luăm totul de la capăt, măcar nu ne trage nimeni în jos.
Acum am înțeles, mi-a spus Iza, cu sobrietate în glăsciorul ei fraged, de copil cuminte și bun. „Să mai încercăm, un pic, totuși, mami… Și să vedem ce reușim, ok?” mi-a zis ea, apoi a redevenit copil, țopăind de pe-un picior pe altul și bucurându-se că vom merge acasă cu metroul, doar noi două, depănând impresii despre ziua de azi și comentând ultimele capitole citite împreună din Harry Potter.
Să mai încercăm un pic, totuși, mi-am spus și eu în dimineața asta, amintindu-mi conversația noastră plină de miez și lumină, și am apăsat butonul Particip pentru mitingul de protest din 10 august.
Și să vedem ce reușim, ok? mi-a răsunat în minte glăsciorul curat și curajos al copilului meu.
