Prima mea dragoste a fost muzica. M-am îndrăgostit de cântecele pe care le ascultam la difuzorul aşezat în verandă şi de cele pe care mi le cânta, din când în când, mama, înainte de culcare. Apoi am început să o admir din tot sufletul pe profesoara de muzică a școlii mele din Ploiești, frumoasa, talentata, nonconformista Fiorella Tică, cea care, într-un experiment şcolar pentru care nu am adus niciodată mulţumiri de ajuns, m-a invitat în corul şcolii încă din clasa întâi, făcându-mă să simt că nu există nimic altceva mai desăvârşit decât armoniile glasurilor de copii şi cele ale pianului cu clape de fildeş, apăsate de mâinile ei frumoase şi fine.
Cam în aceeaşi perioadă am descoperit miracolul cuvintelor rânduite în cărţi frumoase, pline de poveşti uimitoare. În anii de şcoală primară am citit toate cărţile lui Jules Verne şi întreaga colecţie de Poveşti Nemuritoare, iar apoi m-am dedulcit la istoriile de capă, spadă şi onoare ale lui Dumas, care, la anii aceia atât de fragezi, m-au făcut să-mi imaginez că există dreptate pe lume, că binele trebuie să învingă, că ordinea universală nu se strâmbă de la uneltirile celor răi. După care mi-am făcut din cărţi cel mai frumos şi mai sigur refugiu al sufletului meu, în care mi-am găsit mereu şi încă îmi mai găsesc liniştea, când lumea reală mă tulbură, mă răneşte sau mă nedreptăţeşte.
Puţin mai târziu, am descoperit scrisul. Scrisul ca formă de supravieţuire. Scrisul ca formă de a mă regăsi pe mine însămi. Scrisul ca mărturisire a iubirii. Scrisul ca răzbunare sau ca restaurare a dreptății. Scrisul ca formă de viaţă. Şi de moarte, câteodată. Am mai avut, pe parcurs, câte-o aventură. Am cochetat puţin cu istoria, apoi, o bucată de timp ceva mai îndelungată, cu psihologia. Însă mi-am dat seama că nu dragostea, ci curiozitatea m-a făcut să încerc, să experimentez, să mă rătăcesc, pentru o vreme, în alte lumi, în care, însă, nu mi-am găsit locul şi rostul. Iar, între timp, iubirile mele au rămas, pentru totdeauna, aceleaşi.
Nu poţi spune „am iubit enorm muzica, însă numai pentru cinci ani”. Iubeşti sau nu iubeşti muzica, indiferent dacă ştii să cânţi sau doar să asculţi. E imposibil să descoperi cu sufletul şi cu inima lumea cărţilor şi apoi să o părăseşti spunând: „gata cu iubirea pentru literatură în viaţa mea! Între timp m-am blazat”. Şi nu e cu putinţă să descoperi minunea cuvântului scris, eliberarea splendidă pe care ţi-o dă aşezarea gândului pe hârtie şi apoi să zici „divorţez de o asemenea îndeletnicire, ardă toate bibliotecile dragostei mele care a durat… trei ani! Sau doi. Sau cinci”.
Aşa cum iubirile noastre profunde pentru artă, pentru natură, pentru mare, pentru desen, pentru balet sunt definitive şi veşnice, fie că le privim dinăuntrul sau dinafara breslelor privilegiate, la fel, pe oamenii pe care i-am iubit cândva, cu adevărat, îi vom iubi pentru totdeauna, chiar dacă i-am pierdut, chiar dacă știm că nu-i vom reîntâlni vreodată, chiar dacă nu vom mai face dragoste nicicând cu cei al căror trup ne-a fost cândva, cum spune poetul, „cel mai dorit dintre limanuri”. Iar pe cei pe care timpul ni-i şterge din gând şi din inimă, de fapt, nu i-am iubit cu adevărat. Ci doar ne-am străduit să-i iubim, am crezut că îi iubim, dar nu ne-am regăsit, până la urmă, în frumuseţea sau în urâţenia lor, în felul lor de a fi, de a vorbi, de a trăi şi de a ne răspunde la strădania iubirii cu altă strădanie, la fel de scrâşnită.
Pot afirma, deci, serenă, că iubesc, dintotdeauna şi pentru totdeauna, muzica, scrisul, literatura. Îmi iubesc copiii, fără ezitări şi fără cale de întors. Şi îmi ador azi soţul, sperând că voi avea dreptul de-a spune, peste ani, peste veşnicii, că, în viaţa mea pe pământ, l-am iubit cu mare dragoste pe el, alături de copiii mei, de cărţile şi de armoniile sonore ale lumii.
Iubirile sunt pentru totdeauna. Sau nu sunt decât iluzii de iubiri.
