Frumoși și urâți

Am râs o viaţă întreagă de sintagma conform căreia frumuseţea interioară contează. Mi s-a părut mereu o platitudine la care fac apel vedetele ipocrite şi am completat întotdeauna în gând o asemenea afirmaţie cu gluma – proastă – conform căreia deţinătorii de frumuseţe interioară ar trebui să se întoarcă pe dos.

În dialogurile mele cu dive, am auzit de multe ori formula de mai sus şi poate că asta a bagatelizat-o în ochii mei. Am înscris-o automat în seria de răspunsuri standard de genul „cel mai mare defect al meu este prea marea încredere în oameni”, „compromisul cel mai însemnat pe care l-am făcut a fost că nu mi-am schimbat coafura” sau „eu nu mint niciodată”. Am bătut cu pumnul în masă (şi cu şoldurile de perete, ca să le turtesc) şi mi-am spus, singură, că, de fapt, frumuseţea exterioară e singura frumuseţe care ne schimbă viaţa, că trebuie să ne luptăm să fim mlădioase, aranjate, cochete şi sexy dacă poftim la o cât de mică şansă la fericire.

Dar, în timp, am învăţat să mă uit cu mai multă atenţie la oameni şi, prin natura profesiei mele, la fotografiile lor. Şi am constatat că, într-adevăr, frumuseţea dinăuntrul nostru aduce, întotdeauna, cu mult mai multă lumină, şi farmec cu mult mai adânc decât cea pe care o vezi la prima privire. Oamenii deştepţi, luminaţi, cu spirit ales, sunt frumoşi indiferent de trăsăturile lor.

Eu n-am văzut niciodată un om înţelept şi talentat care să mi se pară urât. În schimb, am văzut destule femei cu trăsături impecabile care erau sluţite de privirea tâmpă sau plină de venin, îndeajuns de mulţi domni consideraţi sex-simboluri care aveau sufletul otrăvit de imoralitate şi de nepăsare, iar asta îi făcea să-mi pară urâţi în toate fotografiile şi în majoritatea întâlnirilor pe viu.

Am priceput, după destulă vreme, că degeaba ai fruntea bombată dacă ai sufletul teşit, şi că în zadar ţi-s ochii violeţi şi tiviţi cu gene întoarse dacă privirea e goală de orice gând, iar seninătatea de sub pleoape e dovada unui IQ jalnic. Sigur că cei mai frumoşi dintre pământeni sunt cei care au şi sufletul şi trupul frumos. Ei sunt norocoşii, aleşii, cei mai apropiaţi de lumea zeilor. Dintre ei se recrutează marile vedete, personajele ultracarismatice pe care le adoră întreaga planetă. Marilyn Monroe n-ar fi fost considerată nicicând frumoasa întregului pământ dacă trupul ei apetisant nu ar fi adăpostit în el o delicateţe înduioşătoare, o tristeţe fină şi nobilă, o feminitate completă, senzuală, inteligentă. Audrey Hepburn nu ar fi fost declarată cea mai frumoasă femeie a tuturor timpurilor dacă silueta ei superbă, fragilă, profilul ei perfect nu ar fi fost asociate cu o regalitate a gesturilor şi a gândurilor, cu o inteligenţă vie, răsfrântă în fiecare inflexiune a glasului.

Nu cred nici că Meryl Streep sau Barbra Streissand au fost vreodată tratate ca femei urâte, deşi trăsăturile lor imperfecte nu le-au aşezat, dintru început, în categoria celor dăruite cu nuri. Şi, totuşi, amândouă au trăit vieţi de împliniri şi iubire şi au jucat credibil, splendid, magistral, roluri de femei divine.

De foarte multe ori nu poţi avea şi trup perfect şi spirit chipeş. Dar eu cred tot mai profund că ai şanse să apari în faţa lumii ca un om frumos dacă eşti dotat cu un suflet nobil şi expresiv, de care cei din jur se pot îndrăgosti pentru totdeauna. Cei care poftesc doar la câte un decolteu îndrăzneţ sau la o siluetă cu măsuri perfecte şi nu primesc nimic mai mult de atât, s-ar putea să se plictisească repede şi, în scurt timp, să li se aplece de deliciile unei splendori de suprafaţă.