Nu pot să-mi iau iubirile înapoi. Pot să-mi iau prietenia, pot să-mi iau respectul, pot să-mi iau admirația și chiar cuvântul dat într-o loialitate care m-a ademenit la un moment dat, apoi m-a alungat. Pot să-mi iau geamantanul și cărțile din biblioteca noastră comună și să plec, pot să-mi iau tălpășița și să fug în celălalt capăt al lumii, pot să nu mai răspund la telefon și să nu mai sun niciodată. Dar iubirile nu mi le pot lua înapoi.
„Te iubesc” rămâne o parte din mine pe care o voi purta mai departe, până la capăt de drum, indiferent unde mă va duce cărarea.
Pentru că eu cred că iubirile sunt cele care ne înalță asupra condiției noastre omenești în felia aceea de timp fără timp, și se trăiesc la infinit, simultan, în starea de grație eterică în care ne întoarcem cu toții între vieți. De aceea Dumnezeu este doar iubire sau de aceea iubirile sunt veșnice. E totuna – căci și cauzalitatea dragostei poate fi răsturnată oricum, nefiind nici clepsidră, nici pocal, ci o sferă de lumină, ca soarele. Ca bucuria de a fi împreună.
Ce-a fost mai întâi? Dumnezeu sau iubirea? E singura întrebare din Univers al cărei răspuns nu contează. Mă înalț deopotrivă prin iubirile mele deasupra tristeților fiecărei zile, deasupra servituților traiului de zi cu zi, deasupra grijilor, a nesiguranței, a răutății, a pedepsei de a fi, în viața asta, româncă apăsată de karma unei țări cu suferința, sărăcia, frica și umilința intrate în oase. Plâng adesea și-i țin mâna la ochi lui Constantin Brâncoveanu, făcătorul de pace și de demnitate, căruia i-au decapitat întâi, în fața lui, copiii, rând pe rând, și abia apoi, la final, l-au ucis și pe el. Îi șoptesc Anei lui Manole că mai e puțin și va fi liberă din nou. Îi spun Regelui: vino, vino în țară, te-am așteptat cu toții! Îi dau voie lui Nicolae Bălcescu să curgă mai departe pe Dunăre ca să moară și să renască acasă…
Și iubesc mai departe tot ce am iubit cândva. Sărut cu buze de lumină buzele tuturor amintirilor mele dragi. Întind mâini de dor către toți oamenii în fața cărora mi-am deschis sufletul. Lăcrimez de emoție și de iubire simțindu-i vii în mine pe toți cei plecați, pe toți cei aparent uitați, pe toți cei care au scris câte un vers în poezia frumuseții mele de azi dăruindu-mi frumusețe din poezia lor, chiar dacă știu că, în viața asta, nu vom avea niciodată o a doua șansă să trăim împreună, să lucrăm împreună, să râdem amândoi, să plângem amândouă, să creștem copii, să scriem cărți, să construim punți peste doruri, să visăm aceleași vise. Dar e de ajuns să fi făcut asta cândva, chiar și într-o clipă de dragoste mare care – ce noroc, ce miracol, ce bucurie!- nu are sfârșit.
Iubirile nu se termină. Ce-am iubit iubit rămâne pentru totdeauna.
