„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Iertările

de

Mi se face adesea dor de trecut, aşa cum şi celor din jurul meu li se face. Pe măsură ce trec anii, în stratul superficial al amintirilor mele, cele aşezate chiar deasupra, ca să le vezi atunci când deschizi sipetul, rămân doar lucrurile frumoase.

Mă pomenesc câteodată privind în urmă şi gândindu-mă că iubiţii mei care m-au chinuit n-au fost chiar aşa de nemernici, pentru că, uite, primul lucru care-mi vine în minte atunci când mă gândesc la ei nu e niciodată o trădare, ci un gest frumos, romantic, emoţionant, care m-a făcut, ca într-o altă viaţă, să mă îndrăgostesc de ei şi să mă lupt pentru o relaţie câteva luni sau câțiva ani. Mă trezesc înmuiată în iertare şi atât de vindecată de toate revoltele, încât nu mai sunt supărată nici pe foştii mei şefi imbecili, nici pe foştii subalterni leneși, nici pe colegele răzbunătoare, nici pe vecinii gălăgioși, nici pe amicii intriganţi pe care mi se pare, dintr-o dată, că i-aş putea chema din nou în viaţa mea.

Probabil că de vină pentru toate iertările noastre sunt mecanismele prin care ne protejăm de durere. Uităm ce-a fost urât, ca să putem supravieţui, ca să mergem mai departe curajoşi şi teferi, nu șonticăindu-ne bătăile inimii, nu expunând ochilor lacomi ai lumii rănile noastre nevindecate. Şi-atunci, din dorinţa de a ne salva de la o viaţă târâtă prin univers, îi salvăm de la mizerie, iertându-i, şi pe cei care ne-au trecut prin viaţă cu tot arsenalul lor de minciună şi nimicnicie.

Pe principiul acesta, al memoriei perverse, se bazează fantomele care răsar din când în când în vieţile noastre, încercând să ne ademenească înapoi. Din slăbiciunile noastre de oameni buni şi iertători îşi iau puterea cei nehotărâţi, învăţaţi să vină şi să plece după bunul lor plac, convinşi că-şi merită toate iertările lumii. În dorinţa noastră de-a ne vindeca de suspiciune îşi spală şi îşi primenesc reputaţia trădătorii, mizerabilii, profitorii. Dar cred că, de câte ori suntem gata să dăm liniştea de azi pentru zbuciumul de ieri, lumina prezentului pentru neliniştea care ne-a făcut, cândva, să fugim rugându-ne pentru pacea inimii, merită să ne amintim că dragostea nu poate fi decât simplă, curată, luminoasă. Izbăvită de îndoieli şi suferinţe. Şi că toate celelalte episoade de zbucium şi zbatere din vieţile noastre sunt doar rătăciri, iluzii de iubiri, amăgiri otrăvite pe care le-am crezut, cândva, mai bune ca singurătatea.

Tag-uri:
· · ·
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Sentimentul de bine, de „inaltare spirituala” pe care ti-l da iertarea celor ce- voit sau fara voia lor- ti-au produs suferinta este , cum bine spui Alice,doar dorinta noastra de a ne proteja de durere.Ma intreb, oare ce se intampla cu sufletele celor pe care ii iertam?

    mona 27 mai 2017 12:31 PM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title