Ce simpla e dragostea!

Baietelul meu, Victor, mi-a explicat foarte clar ceva ce eu uitasem cu desavarsire: dragostea e simpla, simpla de tot. Si ti se arata de la bun inceput in toata splendoarea.

Mi-a povestit despre o fetita, fosta colega de-a lui – o sa-i spun Ingrid, dar nu acesta este numele ei -, care il place foarte mult. Insa el nu o place deloc, asa ca i-a spus fetitei: imi pare rau, eu zic sa iti vezi de scoala. In schimb, el e foarte amorezat – atat cat poate fi un baietel de nici 8 ani – de o alta fetita, sa-i zicem Dorina, care, insa, nu da semne ca l-ar placea. Dar il cam duce cu vorba si, uneori, e un pic afectuoasa, alteori ciufuta sau, si mai rau, indiferenta. Asa ca Victor si-a propus s-o intrebe, clar, ce are de gand. Fiindca, daca ea recunoaste ca nu-l place, crede ca e timpul sa isi vada de drumul lui.

Am avut o zi groaznica…

Am avut cativa ani buni cand, inainte sa ma asez in pat si sa-mi trag sufletul, ma vaicaream macar putin despre ziua care dadea sa se incheie. Mi-am dat seama cat de des obisnuiam sa-mi plang de mila cand Ilona, abia intoarsa de la gradinita, s-a asezat pe marginea patului si, dandu-si pletele blonde peste umar, cu un gest care-l imita leit pe al meu, a zis, cu glasciorul ei fraged: “Oh, am avut o zi groaznica”… Si abia in glasul ei mi-am recunoscut ticul verbal si mi s-a facut rusine, si mi s-a facut parere de rau, si mi-am promis sa fiu mai atenta cu lucrurile pe care le spun si le traiesc in fata copiilor mei. Pentru ca ei retin totul, repeta totul. De la cuvinte si gesturi, pana la marile greseli ale vietii noastre.

Am revazut azi episodul acela din Anatomia lui Grey in care personajele mor, iubirile se destrama, copiii isi pierd parintii, iar parintii raman fara copii. Episodul in care Meredith si Alex raman blocati intr-o ambulanta, cu un bebelus bolnav in brate… In care sotul lui Teddy moare pe masa de operatie, in timp ce sotia lui opera o femeie cu inima facuta ferfenita dintr-o greseala a altui medic. In care Meredith si Derek sunt anuntati ca fetita iubita, Zola, nu le va mai fi incredintata… L-am revazut si am plans, cu recunostinta ca traiesc. Ca iubesc. Ca sunt mama.

Dusmanii iubirii

Anais Nin spunea ca nicio iubire nu moare de moarte naturala. Ca vine ceva, ca apare cineva si ca se-ntampla acolo o crima. Sau poate un accident.

Eu am auzit, insa, ca sunt si iubiri care mor de batranete, pentru ca, uneori, iubirile noastre imbatranesc inainte ca aceia care le poarta in inimi sa incarunteasca. Se invechesc si nu mai sunt sprintene.  Nici nu mai au entuziasmul de-a ajunge ziua de maine. Si atunci isi dau obstescul sfarsit, uneori in pace, alteori dupa ceva convulsii, poate nu neaparat dureroase, dar cu siguranta neplacute.

Sunt si iubiri care se destrama brusc, iremediabil, pentru ca cineva a facut un gest necugetat. Poti sa nu mai iubesti deloc in clipa in care afli ca partenerul tau te-a mintit sau te-a inselat. Poate sa-ti impietreasca inima atunci cand ai fost umilit sau tradat. Sau poti sa nu mai iubesti pentru ca apare dintr-o data in calea ta cineva care ti se arata mai potrivit, mai bun, mai demn, mai pe potriva ta decat cel langa care te-ai cuibarit pana atunci. Si te indragostesti din nou, ducand cu tine senzatia ametitoare, splendida ca nu, nu, nu, n-ai mai iubit niciodata in viata. Ai trait doar cateva iluzii de iubiri. Insa acum simti. Acum traiesti. Acum e cu adevarat…

Exista, insa, un dusman al iubirii mai perfid decat orice amant, decat orice ibovnica. Cateodata, pur si simplu, desi iubesti, te trezesti incoltit de singuratate. Si, desi te lupti cu ea, pentru ca nimeni nu vrea sa se lase prada insingurarii, totusi, incepi sa te indepartezi, incet-incet, de cel langa care ai stat pana atunci. Si ramai, iarasi, doar tu. Tu si inima ta pustie, in care a mai fost candva o iubire. Sau poate doar o iluzie de iubire… Sau poate nimic, doar un gol, in asteptarea marii, adevaratei povesti de dragoste. De mare dragoste. Cea mai frumoasa poveste traita candva.

Va veni? Nu va veni?

Anul minunilor noastre

Intram iarasi in ritmul cautarilor noastre de fiecare zi. Suntem pe cale sa reinstauram tirania replicii “hai mai repede, ca ne grabim” si aproape gata sa declaram ca nu ne ajung cele 24 de ore ale zilei. Insa eu nu vreau sa las tavalugul vietii sa se rostogoleasca iarasi asupra noastra.

Fiecare nou an vine asupra destinului nostru cu o sansa neinceputa. Fiecare vacanta, cat de mica, inseamna un scurt ragaz in care sa reflectam la ce-a fost bun si, mai ales, la ce-a fost rau, dandu-ne puterea de a duce viata noastra mai aproape putin pe drumul implinirii.

Asa ca eu, inainte de-a-mi incepe drumurile grabite, implor clipa cea atat de frumoasa sa mai stea putin, dandu-mi ragazul sa-mi asez mai bine amintirile in suflet… Si, uitandu-ma la fotografiile din mica noastra vacanta petrecuta la casa parintilor mei, pe o culme de deal binecuvantata de soare, de liniste, de noroc, imi promit ca n-am sa uit niciodata ca se poate trai in tihna. Intr-o gradina a culorilor tandre. Printre randuri de vita de vie. Depanand amintiri din copilarie cu sora mea. Strangand oua proaspete de la pasari si asezandu-le apoi in bucate alese. Mangaind puii cainelui credincios. Leganand in scranciob visele copiilor mei. Facand planuri de nunta cu alai si de dragoste fara sfarsit pentru cea mai buna prietena. Strabatand drumuri inalte, doar pe jumatate imblanzite, cu senzatia ca fiecare pas te duce mai aproape de tine insuti si de adevarurile tale.

Va spun, inca o data, La multi ani pentru 2012 si-l decretez, curajos, anul minunilor noastre. Pentru ca eu aleg sa nu-l infrunt cu teama, ca pe un adversar despre care stiu ca ma va invinge, ci sa-l privesc cu ochi increzatori si plini de emotie, ca pe o bucurie, ca pe o noua sansa, ca pe un nou ragaz pentru a ne gasi fericirea si-a n-o mai lasa sa plece nicicand.

Vizionarii propriilor noastre vieti

Pe masura ce au trecut anii mei – rostogolindu-se mai festiv, in Revelioane cu rochie prelunga si cercei cu sclipici, sau mai modest, in nopti cu artificii vazute de la geamul casei si pahare ciocnite in familie – am inteles ca numai oamenii pozitivi si solari sunt in stare sa miste lumea si sa faca vietile lor si ale celor de langa ei mai bune, mai demne de trait si de aducere aminte.

Cinismul este, insa, apanajul celor stralucitor de destepti. Asa ca ne-am invatat sa-i admiram, mai degraba, pe cei care diseca lumea gasindu-i un milion de cusururi pe care, da, le-am vazut si noi, dar n-am considerat necesar – sau n-am fost in stare – sa le extragem in afara bordurilor gandului. Da, ce geniali sunt cei care vad tot si au curajul sa spuna de toate, facand de ras nimicnicia lumii in care traim… Ce fascinanti sunt aceia ce recunosc ca dragostea e doar o plasmuire a mintii, ca vietile fericite sunt rezervate prostilor, ca doar hotii se imbogatesc, iar dincolo de viata asta nu ne asteapta decat eternitatea taranei.

Resemnarea este, la randu-i, arma celor care trec senini si impacati prin viata, fara sa se umileasca in sperante ce se pot dizolva in clipa urmatoare. Nu e mai usor sa nu crezi in nimic, sa nu te pangaresti cerand sau luptand pentru ceva cand, in 99% din cazuri, stradaniile noastre sunt jalnice si zadarnicite de tot felul de nedreptati? Nu e mai simplu sa nu vrei nimic, ca sa te poti bucura, la o adica, daca soarta iti va darui vreo pomana, desi tu stii ca soarta nu e niciodata prea generoasa?…

Ba da, e mai simplu. E mai usor. Si e, poate, mai intelept sa dispretuim ceea ce nu se poate schimba, decat sa ne inregimentam in hoarda celor care se multumesc sa duca o viata anosta, marcata de conformism.

Insa lumea merge inainte doar prin oamenii care se incapataneaza sa creada si sa spere in ziua de maine. Care nu uita sa-si spuna rugaciunile, cu smerenie, si nu obosesc sa scruteze dupa partea buna a lumii noastre. Iar atunci cand lumea asta ciudata si rea nu-si arata nicio parte buna, macar incearca sa gaseasca partea buna a partii rele din realitatea in care traim.

Poate ca nu putem schimba tot universul. Poate ca istoria nu-si va cheltui energia ca sa ne retina noua numele. Dar vietile noastre si ale celor de langa noi le putem innobila cu bunatatea, cu frumusetea, cu modestia, cu generozitatea, cu credinta, cu loialitatea noastra. Si, renuntand sa fim resemnati si cinici, putem deveni vizionarii propriilor noastre vieti. Ziua de maine va fi mai frumoasa decat cea de azi. Anul ce sta sa inceapa ne va face oameni mai buni, mai demni, mai bogati, mai fericiti si mai iubiti decat cei care am fost pana acum. Nu trebuie sa facem nimic altceva decat sa credem. Iar in clipa trecerii dintr-un an in celalalt, cand cerul isi reasaza constelatiile in numele iubirii, sa inchidem ochii si sa ne amintim ca viata asta, singura care ne-a fost data aici, pe pamant, e minunata si merita traita din plin.

La multi ani, cu dragoste, cu noroc, cu credinta!

Nu mai exista barbatii de altadata

La toate emisiunile mai de soi, prezentatoarele sunt mai inalte decat partenerii lor. Nu stiu daca e semn de modernitate sau, subliminal, ni se inoculeaza ideea ca asta e tendinta cuplurilor cu premise glorioase. Eu ma uit uluita si nu indraznesc sa ma minunez cu glas prea sonor, fiindca risc sa fiu acuzata ca nu-mi convine trendul fiindca sunt eu prea mica de statura.

Eu am doar un metru saizeci, deci, pe tocuri mari, pot ajunge la maxim un metru saptejdoi. Insa cred ca si daca as fi avut mai mult sau mai putin, de moda veche fiind, tot mi-ar fi placut sa fac cuplu cu barbati mai inalti decat mine. Vreau sa privesc in sus catre barbatul meu, nu sa-i scuip seminte in crestet. Vreau sa ma cuibaresc langa umarul lui, sa ma simt fragila si ocrotita, nu sa am senzatia ca-l pot lua oricand la subrat ca pe o mapa. Vreau sa fiu eu sexul slab si sa ma las ametita de puterea, de forta, de energia lui…

Vad insa ca, dupa castinguri acerbe, combinatiile televizate sau mediatizate in print se fac tinand seama de alte proportii.  Micul Irinel a adorat-o pe lungana Monica, iar acum vedem cu totii, la Dansez pentru tine, cum Iulia Vantur fandeaza usor piciorul drept cand sta langa Banica, incercand sa fie doar cu o frunte deasupra lui. (In particular, langa el, fandeaza usor propria sa sotie). Dincoace, la Vocea Romaniei, Roxana Ionescu e, literalmente, cu un cap mai mare decat Pavel Bartos, insa ei au fost alesi sa prezinte impreuna si sa-si faca complimente unul altuia, ca si cum ar fi un cuplu posibil. Mie imi par un cuplu de cosmar, dar recunosc ca nu privindu-i pe ei m-am minunat cel mai infocat. Ci mi-am facut cruce cu limba in cerul gurii  cand am vazut pe televiziunea nationala un promo in care Iuliana Tudor statea dreapta si zvelta langa Florin Piersic. Si era mai inalta decat barbatul barbatilor! Mai falnica decat haiducul cel inalt ca bradul, mai lunga decat cel care s-a luptat cu ursoaica si a doborat-o, conturand cu gesturile sale de macho idealul nostru vesnic de splendoare, de vigoare barbateasca!

Dar poate ca nu mai exista barbatii de altadata… Plecati sa-si caute propria lor identitate, n-au mai avut curiozitatea sa scotoceasca dupa femei pe care sa le inveleasca cu dragostea lor, sa le apere si sa le ocroteasca. Si mai intai au dat peste niste femei mai destepte ca ei, apoi au gasit unele mai bogate, iar, mai nou, s-au aciuat langa cele mai inalte. In vremea asta, insa, toate femeile din lume, fie scunde, fie inalte, fie destepte, fie tute, fie bogate, fie scapatate, isi cauta, cu disperare, barbati mai falnici, mai instariti, mai culti decat ele, asa cum au citit in cartile copilariei ca se cuvine sa-si doreasca. Si doar daca nu gasesc ce si-au dorit, fac in gand niste compensatii ciudate si, intr-o absurda matematica postmoderna, aduna numarul de cont la cel de la masina si la numarul lor de telefon care nu mai suna, iar apoi compara cu centimetrii masurati din crestet pana-n talpi si cu diametrul reputatiei sferice si stralucitoare si, daca totul iese divizibil la doi sau la trei – sau, daca nu si nu, macar la unu – se simt indreptatite sa se multumeasca cu niste combinatii care nu tin seama de regulile aspiratiilor eterne ale cuplurilor. Si sa se consoleze cu gandul ca lumea a evoluat. Ca dragostea e oarba. Si cateodata are un picior mai scurt, dar asta nu conteaza, fiindca nu poate fi masurata nici in centimetri, nici in inci, nici in ani sau ani lumina. Doar in batai ale inimii. Uneori reale, alteori contrafacute.