„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Când lupți prea mult sau prea puțin

de

Oamenii nu preţuiesc lucrurile pe care le primesc fără strădanie. Am observat asta în repetate rânduri, la prieteni sau cunoscuţi cărora, precum Bulă din bancul cu bătrânica pe care a trecut-o strada fără voia ei, am vrut să le fac câte-un bine pe care ei nu şi-l doreau.

Unei colege dragi i-am plătit din banii mei un valoros și scump curs de autodezvoltare, fiindcă trăia, din punctul meu de vedere, într-o absolută derivă şi voiam, cu tot dinadinsul, să îi dreg destinul. Am aflat abia după terminarea cursului că nu s-a dus decât câteva ore în prima zi şi apoi a chiulit cu brio, în aşa fel, încât organizatorii nu i-au putut acorda nici măcar diplomă de participare, nu mai vorbim despre cea de absolvire. Altei amice la care eu ţineam mult, care nu se plângea, ci plângea de-a dreptul, spunând că nu are posibilităţi să facă sport, deşi asta e tot ce şi-ar dori pe lume, i-am cumpărat o bicicletă medicinală, făcând un efort material considerabil. Însă am constatat când am vizitat-o peste câteva luni că nici măcar nu o montase, bicicleta stătea încă în cutia ei de carton în care i-o adusesem, cărând-o singură două etaje…

Ca să ne schimbăm, trebuie să ne dorim noi schimbarea din răsputeri, nu să ne-o ofere alții ca pe o soluție. Căci lucrurile pentru care luptăm prea puţin nu au valoare în ochii noştri. Şi am constatat că şi cele pentru care luptăm prea mult, cu mult mai îndelung decât ne-am fi dorit, ajung să îşi piardă preţul.

„M-am zbătut prea mult şi am obosit”, mi-a spus prietena mea care şi-a părăsit iubitul când acesta dădea semne serioase că şi-ar dori, în sfârşit, să se aşeze la casa lui, adică la a lor. „E prea târziu”, mi-a spus ea, şi mi-a reamintit anii în care l-a aşteptat să renunţe la alte relaţii, în care a trebuit să îl convingă să nu o mai mintă, precum şi repetatele lor certuri pe tema banilor. „Da, dar acum s-au terminat toate, pare să fie totul bine”, i-am spus. Însă ea a ridicat din umeri (nu prea mult, fiindcă avea în spate un rucsac plin cu haine recuperate din dulapul lui) şi mi-a spus că nu mai contează. Că a luptat prea mult ca să primească ceea ce şi-ar fi dorit de la început.

Măsurile destinelor noastre sunt mai mereu strâmbe şi ciudate. Poate ca o răsplată sau ca o pedeapsă pentru ce-au făcut în viața de mai înainte, sau, pur și simplu, într-un joc al hazardului, unii oameni primesc de-a gata fără niciun merit şi unora li se cer bătălii istovitoare ca să capete ceea ce alţii au fără efort şi nici nu preţuiesc.

De-a lungul vieţii, m-am oferit şi eu, pe de-a-ntregul, unor oameni care, primindu-mă atât de uşor, n-au mai dat doi bani pe mine. Şi am avut şi poveşti de dragoste în care am luptat atât de aprig să fac lucrurile să meargă, încât, cu doar un pas înainte de victorie (există victorie în iubire?!) am abandonat cursa. Şi, de fiecare dată, m-am gândit că ar fi minunat ca viaţa să fie bună cu noi şi să ne dea cu măsură aşteptările, cu milă încercările. Să ne facă să dovedim că merităm ceea ce primim, dar nici să suferim peste măsură pentru lucrurile după care am tânjit. În timp ce noi ar trebui să învăţăm ce dăm, cum primim, cât amânăm, cât aşteptăm…

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Suntem diferiti si asta ne ajuta sa putem trai impreuna, unii mai norocosi, altii mai putin,dar fiecare cu ‘destinul ” sau mai corect cu alegerile lui.Nu-i poti multumi pe toti, uneori e greu sa te impaci si pe tine insuti.Raman adepta faptelor bune,fara asteptari prea mari , poate doar pentru sentimentul de liniste si multumire.

    mona 1 iulie 2017 5:37 PM Răspunde
    • Mona, ai dreptate, nu putem noi schimba ce s-a randuit in alte sfere, doar putem sa ne minunam si sa ne adaptam. Si cred ca daca facem fapte bune, binele ni se va intoarce. Cred si sper.

      Alice Năstase Buciuta 1 iulie 2017 6:36 PM Răspunde
  • Cu adevarat este ca si o asteptare prea indelungata in timp poate duce, in cele din urma, la o renuntare asumata. Sunt o fire care empatizeaza destul de usor cu nevoile celor la care tin si incerc sa fac tot ce depinde de mine sa ajut sau sa contribui la binele care vreau sa fie. Dar, in acelasi timp, nu pot intelege, asa cum poate ar trebui, refuzul sau ignorarea atunci cand la randu-mi am nevoie de ajutor. Cred ca daca nu vine cand trebuie nu isi mai are rostul niciodata.
    Prietenia pentru mine este o vocatie pe care simt ca o am si de care sunt costienta. Tocmai de aceea inteleg sa fiu aproape, sa ajut si sa mi se raspunda cu aceiasi moneda. Atunci, la momentul prezent. Mai tarziu imi pare prea tarziu. Si pe deasupra nu-i mai vad rostul. Si da, cand lupti prea mult e clar ca nu-si mai are rostul. Omul, oamenii aceia nu merita efortul, simpatia si iubirea ta. Iar echilibrul se asterne perfect cand si tu ai aceleasi sentimente ca raspuns.

    Luminita 1 iulie 2017 6:07 PM Răspunde
    • Luminita mea draga, ce simplu ar fi sa fie asa de corect randuita viata si asa de reciproce iubirile si prieteniile. Chiar si in marile prietenii de o viata unul da mai mult si altul mai putin, dar fara ca cineva sa planifice asa, pur si simplu percepem diferit, iar unii se simt mai indreptatiti sa primeasca, altii mai impliniti si mai firesti atunci cand isi exercita generozitatea.

      Alice Năstase Buciuta 1 iulie 2017 6:39 PM Răspunde
  • Cred ca viata este mai mult un joc al hazardului! Am invatat ca atunci cand pot ajuta sa nu am asteptari… cel putin nu de la cel ajutat. Am inteles asta tarziu, dar nu as da pe nimic clipele acelea, cand vezi pe un chip pierdut o urma de speranta si bucurie! Mi- as dori sa pot s- o fac mai des. Am atatea suflete prin preajma care au nevoie de ajutor! Un creion, o carte, o pereche de sosete sau manusi, o hainuta buna, o pereche de papuci, un zambet, o imbratisare, sunt lucruri cu care am adus bucurie.
    M- au bucurat nespus cuvintele frumoase, blande si bune care au venit cel mai adesea de la oameni care m- au cunoscut putin. Asta este rasplata!
    In dragoste nu am avut noroc! Am asteptat ca destinul sa se schimbe de la sine, fara sa fac nimic. Alte credinte pe care le experimentam putin cate putin (macar citind despre ele) spun ca ceea ce trebuie sa se intample, se va intampla si ca niciun fulg nu cade la intamplare. Dar vorba Luminitei- daca nu vine la timp, nu- si mai are rostul.
    Invat sa nu- mi pese de cei care primesc de la viata fara sa aiba vreun merit! S- ar putea sa existe undeva un echilibru si sa nu avem noi deocamdata acces sa- l intelegem.
    Oricum existenta este atat de complexa iar cateodata e bine sa lasi lucrurile sa se intample pur si simplu!

    camellia 1 iulie 2017 10:50 PM Răspunde
    • Camellia, tu esti, inca, atat de tanara si de vie, un miliard de minuni se mai pot intampla de acum inainte si niciunul nu va veni prea tarziu, ci atunci cand trebuie, daca asa a fost randuit!

      Alice Năstase Buciuta 2 iulie 2017 3:58 PM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title