Voi scrie cartea fericirii

Tot ceea ce am așezat pe hârtie sau pe ecran virtual de computer a devenit realitate. Nu știu prin ce lege nebună a firii sau nefirii s-a întâmplat că aproape tot ceea ce am proorocit pe tărâm literar s-a făcut viață și, câteodată, fără să știu și mai ales fără să vreau, s-a făcut și moarte.

Îi scriam așa în iulie 2003 – sunt, deci, 15 ani de atunci! – Simonei mele abia plecate în Canada, și absolut întâmplător am dat azi peste scrisorile noastre de atunci:

„Eu și Ilona am învățat să deschidem brațele și să spunem”Atîta!” ca răspuns la întrebarea „Știi cît de mult te iubesc?”. Întindem aripile ca pentru zbor și spunem în cor, „Atîtaaaa!”. Tot „atîtaaa” te iubesc și pe tine, Simona. Deschid și pentru tine brațele, ca să primești îmbrățișarea mea plină de dragoste. Îmi lipsesc taclalele noastre, privirile noastre cu subînțeles, semnele imperceptibile prin care reinterpretam lumea. N-am știut cît de mult însemni pentru mine – ba am știut, dar mă obișnuisem prea tare cu ideea – decît după ce ai plecat și, chiar dacă asta sună ca un vers prost dintr-o romanță lăcrămoasă, așa stau lucrurile. Te iubesc enorm și-mi lipsești. Aș vrea să primesc în dar măcar o zi cu tine, o zi normală, cum aveam pe vremuri, în care să vii dimineața la mine și să te joci cu Ilona și apoi să plecăm împreună în lume…Te sărut, iubita mea. Regret tot timpul în care n-am știut să mă bucur de noi și de siguranța pe care am avut-o cînd eram împreună. Aveam spatele asigurat în permanență, noi știam aceleași lucruri și puteam aceleași lucruri, oricînd ne puteam substitui și da o mînă de ajutor una celeilalte. Mă lamentez ca o baba sau ca un bărbat netrebnic, dar asta e, la următoarea noastră întîlnire va fi altfel, vom ști să profităm de tot ce avem împreună și să fim fericite.

Iubita mea adorată,

Eu am plîns ieri ascultînd, pentru prima dată după plecarea ta, discul Holografilor. Am vrut să-i fac un moft Ilonei, care e înnebunită după A-Bi, – așa îl strigă ea pe Dan Bittman- și m-am trezit gândindu-mă la tine și bocind într-un colț pe “Fără ea” și “N-am iubit pe nimeni”. M-am consolat apoi, cumva, spunîndu-mi că poate în felul ăsta relația noastră a scăpat de finaluri monotone, că ne-am transformat într-un fel de poveste cu Julieta și… Julieta, pentru totdeauna. Pe de altă parte mi-e greu și să mă resemnez în numele literaturii, drept care coc în mine speranțe nebunești că ne vom reîntîlni și o vom lua de la capăt.”

Mi-e greu, și azi, să mă resemnez în numele literaturii, așa că visez să mă entuziasmez în numele ei. Vreau să scriu cartea fericirii perfecte, pentru ca apoi slovele ei să vină și să vindece lumea. Cartea vieții fără de moarte și a iubirilor și a prieteniilor fără sfârșit. Cartea morților răsturnate, prin iubire, înapoi la viață. Cartea destinelor care se aștern lin, splendid, cu dreptate, cu noimă, în fața copiilor noștri adorați, luminați, sănătoși, norocoși. Cartea unei lumi în care nimeni să nu sufere de foame, de sete, de dor, de injustiție, de revoltă. O carte a fericirii tuturor semenilor mei. Și apoi vă voi invita pe toți să ne adunăm gândul pentru împlinirea profeției.

Credeți că se poate?