Am petrecut ajunul Craciunului pe patul de spital. N-aveam nici brad, si nici globuri. Si nici daruri pregatite pe furis, unul pentru celalalt, nu aveam. Fusese o zi cu griji multe si cu o mie de intrebari. Cu regrete tardive legate de alegerea medicului ecografist caruia i-am dat dreptul sa imi masoare si sa-mi cantareasca pruncul din pantec inainte de nastere, fara sa tin seama de avertismentul celuilalt medic, genial, doctorul Adrian Pop, de a carui atentionare mi-a fost mai la indemana sa uit. (Doctorul Pop mi-a spus ca e ceva in neregula cu copilul, care, probabil, nu inghite. Ecografista la care merg la cabinetul doctoritei mele mi-a spus sa stau linistita, ca bebelusul nu are nimic si ca lichidul meu amniotic in exces ar fi, totusi, in limitele normale. Si, totusi, lichidul nu era in limite normale, iar copilul meu avea traiectul digestiv blocat si… Nu vreau nici sa ma gandesc ce s-ar fi putut intampla daca o neonatoloaga buna nu ar fi salvat-o pe Iza…)
.
Iar asta s-a petrecut pentru ca si gandul nostru alege cel mai adesea calea usoara. Pentru ca mintea se lasa, adesea, pe tanjala, si prefera sa alunge ingrijorarile uitand ca, uneori, o ingrijorare venita la timp poate schimba in bine cursul destinelor, curgerea vietilor…
Spre seara incepusera sa curga sms-urile. Felicitari de sarbatoare, venite de la cei care imprastie ganduri de bine tuturor celor al caror nume a poposit in agenda lor telefonica.
La miezul noptii, telefonul pacanea, incins, de parca cineva ar fi turnat in el o punga de porumb pentru floricele. Dar noaptea noastra nu avea zorzoane, nici dor de restul lumii. Si nu-mi amintesc daca ne-am facut urari de sarbatoare, inainte sa adormim, imbratisati, pe unul dintre paturile din rezerva noastra. M-am trezit brusc, peste noapte, si i-am vazut pe amandoi zambindu-mi langa pat. Iubitul meu tinea in brate un pui de zeita – fetita noastra imbracata in costum de craciunita, si amandoi imi spuneau, cumva, fiecare in felul lui, La multi ani. Si nu visam.
Dupa ce m-am dezmeticit din emotie si buimaceala, dupa ce mi-am amintit pana-n sange ca e zi mare, noapte sfanta, si ca Sfanta Fecioara a zamislit si pentru mine, din nou, un miracol – asa cum a facut si alte dati-, dupa ce mi-am alaptat fetita, am pornit sa vad minunea cu ochii mei. In sala pruncilor abia nascuti din Maternitatea Regina Maria, in noaptea de ajun, peretii erau plini de luminite, iar patuturile erau toate locuite de cate-o vietate mica, in costum cu alb si rosu. Si, fara sa fi ajuns in paradis, am dat acolo peste niste doamne bune si blande, imbracate in halate albe, care, ca niste ingeri mari, vegheau somnul copiilor si ne spuneau, zambind, „Craciun fericit!”.
Noua, mamicilor cu ochii plini de lacrimi, care ne minunam de atata noroc, de atata lumina, de asa sarbatoare fara seaman pe lume.
