Omul, cel mai bun prieten al câinelui

Am auzit, probabil în copilărie, o replică din Doamna şi Vagabondul, care mi s-a părut extrem de nostimă. „Omul e cel mai bun prieten al câinelui” spunea unul dintre patrupede. Iar eu am înţeles-o, dincolo de partea ei umoristică, abia după vreun sfert de veac.

Teoretic, nu am avut niciodată un câine al meu. Dar, de fapt, am avut mereu câțiva câini. Nu sunt doar ai mei, pentru că aşa au ales ei, să trăiască plimbându-se între cele trei, patru case de pe aleea noastră şi să se poată zbengui liberi, fără zgardă, şi fără să dea socoteală cuiva. Dar eu vreau să-i hrănesc, şi să-i mângâi, așa cum fac și vecinii mei, şi să fiu cel mai bun prieten al lor. Pentru că, într-un fel, şi lor le datorez liniştea mea de azi.

În urmă cu mai mulți ani, când m-am mutat aici, singură cu cei doi copii ai mei, când veneam acasă înfruntând singurătatea unei case prea mari pentru o inimă făcută ghem (ştiţi poezia lui Paler… „Voi care vă întoarceţi acasă şi după ce închideţi uşa spuneţi Bună seara, voi nu ştiţi ce înseamnă să intri pe o uşa tăcând”), doi dintre câinii de atunci au ales să mă întâmpine, mai întâi sfios, apoi îndrăzneţ, şi într-un final cu consecvenţă şi dragoste. Se adunau de pe maidane şi alergau pe lângă maşină, apoi mă însoţeau până la uşă. Să nu-mi fie urât. Copiii mei i-au botezat Sparky şi Negruțu. Sparky e blond şi îndrăzneţ, pare mai tânăr, şi mai vesel. El mă iubeşte și azi cu voioşie, e mereu sprinten şi gata să-mi arate că viaţa e frumoasă şi că giumbuşlucurile lui merită răsplătite cu un zâmbet. Pe Negruțu l-am pierdut între timp și am plâns mult, mult… El era mai masiv şi, parcă, mai greoi, şi, o să vi se pară ciudat, dar vorbea. Nu mi-a vorbit de la început. Dar, după ce am început să îl iubesc şi eu – la început mă iubea doar el – mi-a răspuns la mângâieri mormăind sunete de iubire şi de recunoştinţă. Cu adevărat. Ori de câte ori îl mângâiam pe blana lui neagră, lucioasă şi fină, Negruțu îmi spunea ceva pe limba lui. Ceva ce inima mea ştia să înţeleagă perfect.

Într-o noapte de toamnă ploioasă, Sparky şi Negruțu au făcut o boroboaţă demnă de aducere aminte. Venisem târziu, iar Victor adormise în maşină, aşa că l-am luat în braţe şi l-am dus sus, în patul nostru. Şi apoi m-am repezit să-l dezbrac în somn, să-i fac o cană de lapte cu cacao Ilonei, s-o ajut şi pe ea să se pregătească de culcare. Şi am uitat să mă întorc la maşină şi să închid portiera pe care o lăsasem larg, larg deschisă… I-am găsit dimineaţă pe cei doi câini iubitori, dormind pe bancheta din spate a maşinii noastre. Mirosea a câine ud, şi toată maşina era plină de noroi şi de fire de blană. A trebuit să pun multe pături ca să pot așeza copiii… Dar, în mod ciudat, nu m-am putut supăra pe câini. Ei păreau mulţumiţi că scăpaseră, măcar o noapte, de ploaie. Şi atunci mi-am dat seama că am început să îi iubesc. Şi i-am iubit tot mai mult, şi tot mai devotat, cu dăruire. Şi asta mi-a dat putere şi curaj. M-a făcut să-mi fie drag să-i întâlnesc în fiecare zi, pentru că ei, câinii vagabonzi de mai înainte, dădeau un înţeles şi mai adânc întoarcerii mele acasă.

Iubirea e un exerciţiu profund şi greu de învăţat. Şi, câteodată, mă gândesc că poate uitasem ceva, de nu-mi mai era dată de-atâta vreme. Dar iubind fără să judec, mai întâi doi câini vagabonzi (care au adus în curând şi-o căţeluşă, care a făcut şi pui cu unul dintre ei, după care, desigur, am reușit să îi castrăm, pe toți), apoi mărul şi cireșul din grădină, plantați de mâinile bune ale tatălui meu, apoi trandafirii, aduși de scumpa mea mamă, mi-am pregătit inima să fie din nou generoasă şi bună, aşa cum ştia să fie când era mai aproape de curățenie. Aşa cum trebuie să fie inimile demne să primească iubirea. Aşa cum ar trebui să fim cu toţii, dar uneori uităm. Însă un câine, o floare, o pasăre, căreia-i lăsăm firimituri pe pervaz, ne pot dezgheţa din nou sufletul, făcându-ni-l să fie gata pentru un destin împlinit.