Am fost de curând la un botez în care bebelușul creștinat nu a fost decât pretextul unui chiolhan. După slujba în care invitații s-au arătat interesați doar de momentul în care bietul plod a fost îndesat în cazanul plin de apă și a fost extras de acolo speriat și răcnind – și probabil cu subconștientul împănat de ideea că religia e nașpa, popii agresivi, iar tata, un mototol, care nu l-a pocnit pe bărbosul care a vrut să îl înece – împopoțonații s-au urcat în mașinile pe care cineva lipise câte un pampon bleu și au frânat în trombă în fața unui restaurant de cinci stele.
În mijlocul salonului trona un baldachin alb, înstelat cu elemente bleu, ca nu cumva să uităm că recent botezata progenitură are puță și va purta, în următorii 16 ani, doar haine în nuanțe de albastru, ca să se diferențieze de soră-sa, care va îmbrăca doar rochițe roz, cu volane. Iar după ce au dat de dușcă prima cinzeacă, pătrunși de solemnitatea momentului, părinții, nașii și mesenii au început să joace pe lângă baldachin, pe o melodie mixată de un digei la modă, și să scuture în aer mâinile terminate, obligatoriu, cu câte o țigară. Copilul a dormit o vreme, dar, când îngerii au istovit să dea din aripi ca să împrăștie vălătucii de fum, s-a trezit și-a început să plângă cu sughițuri. Atunci mama l-a aburcat și l-a zgâlțâit nițel, după care mesenii l-au trecut de la unii la alții, strâmbându-se la el în timp ce-i vorbeau pe o inventată, penibilă limbă bebelușească și pupându-l cu balele îndoite cu vin pe fețișoara lui terifiată. Într-un final, puiul de om ori a leșinat, ori s-a prefăcut că adoarme la loc, ca să scape de circuitul scârbos al afecțiunii mesenilor, iar vaca de mă-sa…, scuze, distinsa gazdă, l-a așezat din nou pe eșafodul cu perdele.
Știu, o să-mi spuneți că fac pe viteaza, iar acolo n-am avut sânge-n instalație să fac ceva și să salvez amărâtul cel mic. Mă gândisem să dau un telefon la protecția copilului, să fac un denunț anonim, că sunt româncă și mi-a intrat în oase vitejia locală de tip „dacă-i anonimă, semnez”. Dar m-am gândit că tatăl plodului e stăpânul unei companii cu care firma mea sfrijită are niște contracte, și-atunci am tăcut, lașă, și-am băut cu obidă din paharul cu apă minerală îndoit cu fanta, ca să capete o culoare menită să mă apere de oprobriul bețivilor cu costume de firmă.
La sfârșit, când dădeam să fug ca din pușcă, m-am împiedicat la ieșire de un purcel bleu cu gaură pe șira spinării, o pușculiță enormă așezată strategic. Și chiar dacă adusesem cadou scump, am mai îndesat niște bani în cocoașa porcului și-abia apoi am reușit să plec. Când am ajuns acasă, am văzut că deja mama postase pe facebook o poza cu odrasla în tronul cu perdele și dedesubt scrisese: „Amintire din ce-a mai frumoasă zi a minuni noastre”.
Photo by Sofiya Levchenko on Unsplash
Vai! Penibil și trist… Bietul copilaș!
Ar trebui ca un cuplu de viitori părinți să fie obligat să facă un curs de parenting, fie și cu un număr minim de ore.
Cât despre ritualul de botez din religia creștin ortodoxă… nici după ce s-au îmbolnăvit copii și chiar au murit (!) nu le-a venit popilor mintea la cap. Da’ nici părinților! Doar câte unii, mai inteligenți și mai responsabili, chiar curajoși, își protejează cu adevărat nou-născutul.
Sunt realitati care vin ca niste tentacule din traditiile noastre stravechi, atat de prost intelese si, mai ales, atat de prot implementate…