Povești de viață cu parfum ciudat

Ne spunem poveștile de viață în fel și chip, în funcție de cum am crescut în înțelegere și-n dragoste față de noi înșine. O vreme, istorisim doar ce ne poleiește în ochii celorlalți și omitem, cu bună știință sau chiar fără să știm, detalii esențiale pentru cine suntem și ce am devenit. Alteori, preferăm să uităm, pur și simplu, pentru că sunt acolo, în sipetul cu amintiri – care, câteodată nu e un sipet sculptat în lemn scump, ci o cutie a Pandorei plină cu jivine – realități, fapte, gesturi, întâmplări care ne fac să ne fie rușine, să regretăm sau să retrăim suferințe pe care nu le vrem readuse în suflet. Și cred că vine pentru fiecare dintre noi și o zi în care cuprindem, acceptăm, înțelegem și mărturisim tot ce am trăit, așa cum a fost, pe de-a-ntregul, cu bune și rele, cu lecții ușoare sau amare, pentru că toate ne-au călăuzit până unde suntem azi. Și astfel, putem trăi prezentul cu și mai multă bucurie și recunoștință pentru lucrurile pe care alții le-au primit de-a gata, iar noi le-am căpătat ca pe niște premii valoroase.

Mărturisesc că m-am uitat mereu în jur și am văzut ajungând departe, în cunoaștere, în forță profesională și umană, în avere și siguranță financiară, în noblețe a spiritului și siguranță a afirmării în societate, mai degrabă oameni veniți din familii bune, cu tradiție. Cu părinți, bunici, străbunici intelectuali, născuți în neamuri cu nume sonor și averi bine așezate în istorie, cu datini ale învățării și ale curajului, cu tradiții morale și profesionale date și predate firesc de la o generație la alta, ba chiar și cu un sistem bun de relații, care să-i recomande pe copii să ajungă mai departe în instituții bune, în televiziune, în teatru, în lumi ale artei către care li s-au deschis porțile din familie. Aș putea înșira o grămadă de exemple, de nume, de personalități cu renume, aflate în astfel de situații. Multe, foarte valoroase. Altele, cum spunea Ileana Vulpescu, câștigătoare ale unui concurs de împrejurări…

Eu n-am făcut parte dintre cei veniți pe lume cu asemenea privilegii și, o vreme, am ales să ascund originea mea socială modestă. Am povestit că bunica mea era frumoasă, dar nu că avea doar patru clase și că a fost casnică întreaga viață, soție a unui fost marinar, ajuns șofer de camion. Că am copilărit jucându-mă pe o străduță umbroasă, cu mulți copii, în orașul lui Nichita Stănescu și al lui Caragiale – fără să spun că strada pe care am crescut era, de fapt, o uliță de mahala, cu pământ bătătorit pe care, din când îl când, îl stropeau cu păcură niște mașini ale municipalității comuniste. Am ales să îmi amintesc că am crescut în casa bunicii, având toată familia aproape, estompând din amintire detaliul că eram prea mulți într-o casă-vagon care avea veceul în fundul curții și bucătăria în afara casei și care, pe deasupra, nici măcar nu era a noastră, ci o luase bunica, cu chirie, „de la proprietăreasă”, cum zicea ea. (A cumpărat-o, peste ani, direct de la moștenitorii „proprietăresei”, băiatul pe care l-am plăcut toată copilăria, și a ridicat pe locul căsuței anilor mei dintâi o vilă elegantă, pe care am privit-o, de câte ori am mai trecut pe acolo, cu ochii în lacrimi. Aș fi vrut să o pot răs-cumpăra eu…)

Și mi-am amintit azi ceva ce pur și simplu uitasem, ștersesem complet din memorie, o amintire pe care nu reușisem să o procesez într-un fel suportabil. Mi-a scos-o, forțat, la suprafață, o clipă de bucurie, iminența unui moment de răsfăț.

Am primit săptămâna asta un set întreg geluri de duș dintre cele noi, aromate, mângâietoare, dintr-o nouă gamă de produse așezate sub numele Gerovital și sub tradiția acestui nume pe care îl iubesc atât de mult și pe care știu sigur că noi toți îl iubim, fiindcă am crescut cu el și întinerim o dată cu el. Întinerim nu doar la propriu, folosindu-i produsele, ci și ținând pasul cu creșterea unui brand românesc la curent cu toate inovațiile tehnologice. Și în timp ce mă bucuram la gândul că le voi încerca, pregătindu-mă să degust plăcerea exfolierii delicate, a hidratării profunde, a parfumării, a hrănirii pielii cu colagen și elastină, am realizat dintr-o dată de unde îmi vine obsesia de-a fi în permanență curată, de unde mi se trage exagerarea de-a face duș de cel puțin trei ori pe zi și de-a mă spăla pe mâini de un milion de ori. Tot din trecutul acela pe care mi-a fost greu să-l accept. Pentru că în primii zece ani de viață, cei pe care i-am petrecut în casa închiriată a bunicii, aduceam apă cu găleata de la cișmeaua de pe stradă, mama o încălzea pe sobă și mă spăla apoi într-o copaie de tablă, așezată, când eram încă foarte mică, pe masa din bucătărie, apoi, pe măsură ce am crescut, jos, pe podea, în șopronul acela aflat în afara casei, unde bunica și mama găteau, unde ne adunam să mâncăm și, așa cum uitasem, să ne și spălăm. Se pare că eu alesesem să uit că-mi era tare greu și rușine să mă spăl acolo, de multe ori de față cu ceilalți membri ai familiei…

De câte ori pe zi facem duș, mai ales acum, când sunt căldurile acestea copleșitoare? Cel puțin o dată, mai mult ca sigur, dar nu știu dacă la o astfel de întrebare există vreun răspuns corect. Eu mărturisesc că am avut la începutul săptămânii o zi în care am făcut duș de șapte ori, chiar dacă știu că este un exces, care mă condamnă cu folos să aleg doar produse de cea mai bună calitate, fine, ușoare, uleioase sau onctuoase, care să-mi hrănească pielea – altfel probabil mi s-ar jupui și scoroji de la atâta spălat și frecat. De aceea m-am îndrăgostit pe loc de spuma de duș cu ulei de gălbenele de la Gerovital, parcă special concepută pentru pielea mea sensibilă și obsedată de curățenie, un mousse plăcut, cu proprietăți hrănitoare și calmante.

De câte ori pe zi se spală un copil care nu are apă curentă în casă? – căci sunt, din păcate, încă atât de mulți oameni care nu se bucură de condițiile elementare de civilizație. Nici aici nu există un răspuns limpede. Doar niște povești de viață care se așază în noi. Uneori au parfum ciudat, de uitare dorită sau de amintire stânjenitoare. Alteori miros minunat, a gălbenele, a inocență și a dor. Și alteori, de foarte multe ori, a bucurie de viață și a gratitudine, căci toți cei care n-au avut ieri, dar au astăzi, pot trăi și cele mai simple gesturi ale vieții privindu-le din miezul recunoștinței.

Mulțumesc pentru casa mea frumoasă. Mulțumesc pentru baia înaltă cu faianță în alb și în negru. Mulțumesc pentru podeaua curată, pe care pot călca desculță. Mulțumesc pentru apa cu care mă spăl când vreau, de câte ori vreau. Mulțumesc pentru viața ocrotitoare pe care mi-am construit-o fără prea mult ajutor din trecut, mulțumesc pentru familia mea de azi. Și mulțumesc pentru puterea înaltă a cuvântului meu care îmi dă dreptul să povestesc și să mă vindec, amintindu-mi.

E vară arzătoare și înaltă. Așa cum spală apa sudoarea și lacrimile, așa să se spele de pe noi toți tristețile, nesiguranțele, greșelile, îndoielile. Să ne rămână trupul curat, parfumat, bucuros, sănătos. E vară arzătoare, vindecătoare…