Acum vreo doisprezece ani, când mi s-a ivit ocazia să fac un interviu cu actorul Vlad Ivanov, pe care tocmai îl văzusem în multdiscutatul și multpremiatul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” al lui Cristian Mungiu, am avut o reacție pe care, privind înapoi, cu ochii de acum, o pot vedea strălucind în toată poleiala absurdității sale. Am spus atunci că nu, nu pot da ochii cu un personaj atât de odios și că, pur și simplu, nu mă simt în stare să îi vorbesc.
Nici filmul, cu finalul lui fără final, nu-mi plăcuse deloc. Iar Domnu’ Bebe, personajul interpretat de Vlad Ivanov, mă jignise, mă umilise, mă speriase, mă îndurerase, până într-atât, încât nu mai voiam să-l văd vreodată.
Emoția bate profesia. Ura zgâlțâie din țâțâni profesionalismul. Prostia bate deșteptăciunea! Iar speranța falsă că greșeala recunoscută e pe jumătate iertată ne animă pe toți pe drumul mărturisirii.
De fapt, e clar, suntem oameni, înainte de toate, cu antipatii, cu simpatii, cu reacții viscerale, cu nimicnicii…
Mi-a luat destulă vreme să înțeleg că nici nu putea exista vreo dovadă mai mare și mai cuprinzătoare că filmul acela, care n-a așezat niciun generic între artă cinematografică și viață, viață veritabilă, cu grozăvii, orori și licăre tremurânde de speranță și actorul excepțional, fabulos, al cărui rol s-a construit cu atâta desăvârșire, încât a ajuns să-i acopere chipul de om, nu sunt altceva decât niște repere ale creației durabile, autentice, valoroase. Toate trăirile mele ridicole s-au petrecut în condițiiile în care, evident, eu nu eram nici pe atunci vreo biată locuitoare a Macondo-ului, mutată recent în Capitală. (Dacă vă amintiți, oamenii din orașul suspendat între clipele fără timp ale unui veac de singurătate s-au îndrăgostit de filmele proiectate în cinematograf până când au văzut pe ecran același actor din producția de mai înainte jucând un rol complet diferit de cel anterior și asta li s-a părut o ofensă și o păcăleală atât de mare, încât au refuzat să mai primească în localitatea lor caravana cu filme.) Eram, chipurile, doamnă cu studii și IQ onorabil, și cu o carieră cât de cât de succes – aș!- care, însă, a reacționat visceral, ilogic și penibil. Mi-am reparat greșeala mai târziu, față de mine însămi – că artiștii implicați n-au, slavă Domnului, de unde să știe pe de-a-ntregul cât de proști sunt spectatorii lor – și, dincolo de clipa revelației, am așezat filmul lui Cristian Mungiu în topul artistic al întâlnirilor mele.
Mi-am amintit de toate acestea într-un context atipic, căutând o nouă temă pentru serialul meu de postări din ciclul #HarryPotterFriday, când mi-am dat seama că Severus Snape este, în cărțile cu Harry Potter, același gen de personaj care stârnește reacții absurde. Câți dintre cititorii cărților lui J.K. Rowling îl iubesc pe Snape? Atât de puțini, atât de puțini… Numai că felul convingător în care este construit e o dovadă valabilă că nimic n-ar mai fi fost la fel de frumos și de captivant în universul vrăjitorilor de la Hogwarts fără răutatea lui, fără nedreptățile lui, fără tainele lui. Și fără dezvăluirile sale din final, care schimbă, cu totul, o lume întreagă a urii, a răzbunării, aducând în ecuație iubirea fără sfârșit, aceea care explică și rezolvă totul.
P.S. Am găsit în articolele mele de mai înainte câteva corespondențe între lumea noastră artistică și personajele din carte. Am spus că dirijorul Gabriel Bebeșelea este Harry Potter. Că directorul Festivalului Enescu, domnul Mihai Constantinescu, este un fel de Albus Dumbledore. Să nu râdeți de mine, dar am descoperit, fără să vreau, uitându-mă la una dintre emisiunile lui de pe B1, fără de care peisajul media din țara noastră ar piede și ultimul licăr de speranță și autenticitate, că, în mintea mea, Radu Banciu e un fel de Snape. Aproape odios în felul dur în care pune problema, dar mergând înainte neclintit în stilul lui, într-o poveste care se va sfârși cândva – atunci când vom închide de tot televizoarele sau vom pleca de tot din țară – sub semnul iubirii, al adevărului și al dreptății.
P.P.S. Harry Potter însuși își va numi fiul cu prenumele lui Snape. Și, după aceea, noi, cititorii, îl vom iubi cu dragoste fără sfârșit și pe Severus cel mare, Snape, și pe Severus cel tânăr, Potter, știind că amândoi au fost tot timpul și vor rămâne vrăjitori ai binelui…
