Când ne îndrăgostim și până când iubim?

Nu știm niciodată exact de ce ne-am îndrăgostit. De altfel, în definiția romantică a iubirii o condiție esențială e chiar absența oricărui motiv ce poate fi explicat, numit, înțeles, cuprins în justificări ale logicii. Dragostea adevărată, aceea pe care o luăm în seamă ca pe o întâmplare miraculoasă a ființei noastre, pogoară din cer ca un fulger și ne lovește în moalele inimii, făcându-ne să umblăm beți de fericire, bolnavi de boala cea frumoasă a dragostei, singura pe care ne-o dorim incurabilă.

Și, totuși, dacă e să privesc către istoria iubirilor mele, le găsesc întotdeauna o scânteie ale cărei nuanțe de lumină pot fi apoi transpuse în explicații logice, psihologice, sociologice…

M-am îndrăgostit când mă simțeam singură și am sperat că dragostea altuia mă va salva de nedragostea proprie. M-am îndrăgostit când m-am recunoscut în altcineva, privindu-mi ca într-o oglindă defectele sau calitățile și fiind convinsă că, împreună, noi-doi-cei-la-fel vom putea fi fericiți cu adevărat, nemaisimțindu-ne stingheri. M-am îndrăgostit și când am întrezărit în altul tot ceea ce eu nu eram și am nădăjduit că astfel, iubindu-l, voi deveni altcineva, o ființă mai mare, mai înaltă, mai profundă, mai cuprinzătoare, alipindu-mi de inimă un univers complet străin. M-am îndrăgostit atunci când, din colțul fricii și al lipsei mele de îndrăzneală am zărit, în centrul de lumină al scenei – camerei, podiumului, atenției sau recunoașterii lumii – un personaj magic, așa cum știam că nu voi putea fi niciodată, dar sperând să împrumut, prin relația noastră, ceva din aura sa de glorie și să pot intra automat, la brațul său, sub reflectorul râvnit. M-am îndrăgostit când cineva mi-a oferit lucruri, gesturi, comportamente care să mă măgulească și să mă facă să mă simt în siguranță. M-am îndrăgostit când cineva mi s-a părut atât de frumos, încât aș fi putut să jur că aș putea trăi doar privindu-l sau atingându-i conturul splendid. M-am îndrăgostit când mi s-a făcut frică de bătrânețe, de moarte, de neant, și mi-am amintit că dragostea salvează orice zădărnicie, orice trecere, orice nimicnicie. Dar care dintre aceste iubiri a durat?!

În cărțile cu Harry Potter, iubirile personajelor principale au fost, cel puțin pentru mine, imprevizibile. Recunosc că am rămas siderată când mi-am dat seama că Harry se îndrăgostește de Ginny, iar Ron și Hermione, la început, nu mi s-au părut potriviți cu adevărat. Mi s-au părut splendide, însă, adierile îndrăgostirii lor printre rânduri de carte și felul în care autoarea le-a prevestit delicat, prin câte-un sunet, prin câte un parfum, prin câte o tresărire, prin câte o pornire de gelozie.

Harry a primit semnele dragostei sale pentru Ginny mai întâi sub forma unui parfum… Unul dintre elixirele stranii pregătite de profesorul Slughorn la ora de Filtre și Elixire s-a dovedit a fi Amortentia, cel mai puternic elixir de dragoste din lume, o licoare ce miroase diferit pentru fiecare dintre cei care o simt, în funcție de ce îi atrage pe fiecare. Pentru Hermione dragostea mirosea a iarbă abia cosită și a respirație proaspătă și mentolată, iar pentru Harry…

„Nu se știe cum, dar îi amintea în același timp de tarta cu melasă, de mirosul de lemn al unei cozi de mătură și de ceva floral pe care probabil îl simțise la Vizuină.”

„- Stai puțin, zise o voce aproape de urechea stângă a lui Harry și simți brusc mirosul floral pe care îl identificase în clasa lui Slughhorn. Privi în jur și văzu că Ginny li se alăturase.”

Amortentia te poate ajuta să identifici ce te atrage și poate genera o obsesie, dar nu creează o dragoste adevărată, le explică profesorul Slughorn.

„Este imposibil să produci sau să imiți dragostea. Nu, provoacă doar pasiune puternică sau obsesie. Este probabil cel mai periculos și puternic elixir din această cameră… ah, da, spuse el, dând grav din cap spre Malfoy și Nott, care rânjeau sceptici. După ce veți fi trecut prin cea mai mare parte a vieții, ca mine, nu veți mai subestima puterea iubirii obsesive…”

Și atunci, câtă e iubire senină și câtă devine obsesie în fiecare dintre îndrăgostirile noastre cu sau fără motiv?

Când Harry și Ron au dat întâmplător peste Ginny și Dean Thomas, „prinși într-o îmbrățișare strânsă și sărutându-se cu atâta foc de parcă ar fi fost lipiți laolaltă”, Harry nici nu și-a putut înțelege gelozia.

„Parcă lui Harry i-ar fi apărut o chestie imensă și solzoasă în stomac, agățându-i-se de măruntaie: un val de sânge cald păru să-i inunde creierul, făcând să-i dispară toate gândurile, înlocuite de pornirea violentă de a-l deochea pe Dean să se transforme într-un jeleu…

… Dean părea jenat. Îi zâmbi șmecherește lui Harry, dar acesta nu-i întoarse zâmbetul, iar monstrul nou-născut din el îi urla să-l excludă de îndată pe Dean din echipă.”

Am priceput mult mai ușor atracția lui Harry față de Cho, colega sa splendidă de la Ravenclaw, căci frumusețea ei maiestuoasă și talentul său la quidditch îi atrăseseră deja privirea și atenția de mai multe ori. La rândul lui, înainte de-a se îndrăgosti cu adevărat de Hermione, Ron a fost nebunește atras de Fleur Delacour, splendida descendentă a Veelelor – un fel de irezistibile iele –  din Franța. Și la fel de lesne de înțeles mi s-a părut și atracția lui Hagrid către directoarea școlii franceze de vrăjitorie de la Beauxbatons, madame Maxime cea masivă, atât de masivă, încât s-a recunoscut în ea, adulmecând dintru început apartenența ei la același clan marginalizat al descendenților din uriași din care provenea și el. Pentru ea, pentru madame Maxime, Hagrid cel mereu neîngrijit s-a apucat să se îmbrace în costum de stofă și și-a turnat în cap un fel de smoală, ca să-și domolească claia învolburată de păr. Numai că Olympe Maxime, deși atrasă de Hagrid, s-a scuturat îngrozită în momentul în care uriașul cel prietenos i-a spus în față că recunoaște în ea originea urieșească, refuzând, de fapt, să-și recunoască condiția rasială atât de rău famată în lumea vrăjitorilor, așa cum și la noi, la muggles, se întâmplă adesea, căci oameni sătui să fi fost jigniți din pricina rasei sau etniei lor ajung să-și ascundă sângele lor curat, bun și nevinovat de evreu, de rrom, de afroamerican, de indian, ca să nu mai atragă nemeritate oprobrii.

În carte, apar, însă, și alte cupluri, în care tinerii sunt atrași unul către altul din pricini din cele mai diverse. Un motiv este celebritatea și reputația, căci, pe lista factorilor de ispită într-o relație, faima și renumele sunt mereu pe primul loc. După ce devine celebru, Harry Potter e un adevărat magnet pentru fete, iar multe dintre colegele lui se gândesc să îl păcălească cu o poțiune de dragoste și unele chiar trec la fapte.

După Viktor Krum, gonaciul bulgar de la școala de vrăjitori Durmstrang, se țin fetele în stoluri, nu pentru că ar fi frumos sau prietenos, ci pentru că e imbatabil pe terenul de quidditch și este unul dintre eroii trimagiciadei. Și Ron împrumută puțin din aura irezistibilă a lui Harry, iar fetele îi aruncă ocheade câteodată fiindcă e prietenul cel mai bun al Alesului, iar când el însuși, ca portar al echipei de quidditch a casei Gryffindor, salvează în mod miraculos un meci apărând cu mare talent tentativele de gol ale adversarilor, se alege nu doar cu aplauzele delirante ale întregului stadion, ci și cu dragostea lui Lavender Brown care i se aruncă în brațe.

Cuplurile durabile se formează, însă, și în viață, și în carte, după alte criterii mai greu de deslușit. Am stat și le-am privit – cuplurile de nedespărțit ale istoriei magice, pe care le vom regăsi, ducându-și mai departe poveștile de dragoste sau statorniciți în nobila amintire a personajelor rămase, și peste zecile de ani care au trecut până la continuarea poveștii – și am găsit două criterii esențiale care le-au legat și le-au sudat: iertarea repetată și generoasă unul față de celălalt și încercările grele traversate cu bine, împreună. Căci e ușor să ne iubim unii pe alții în ceasuri de noroc, în timp ce adevăratele caractere și adevăratele iubiri la vremi de necaz își probează tăria.

Domnul și doamna Weasley se mai ciondănesc, dar o fac mereu cu iubire, iar când e vorba de greutăți, sunt trup și suflet unul față de celălalt. Tonks și Lupin se regăsesc cu uimire unul în celălalt și luptă până la capăt, până la moarte și dincolo de ea, ca o singură, nobilă și curajoasă ființă cu două inimi. Ron și Hermione se tachinează, se ceartă, se despart și se regăsesc, dar nimic nu poate sta în calea prieteniei lor magice preschimbate apoi, temeinic, în iubire. Iar Harry găsește lumină și bucurie în frumusețea și blândețea lui Ginny, în parfumul ei de flori și-n curajul ei care o fac să-i fie, cu adevărat, cea mai potrivită pereche.

La capăt de epopee magică clădită de minunata J.K.Rowling în jurul personajului lui Harry Potter, m-am invitat pe mine însămi, așa cum vă invit și pe dumneavoastră, prieteni dragi care-i citiți și îi iubiți pe Harry și pe vrăjitorii din preajma lui, să privim înapoi – dar și înainte – către iubirile care ne-au rămas și către cele care ne vor rămâne, dincolo de capitolele vieții, dincolo de schimbarea volumelor, a erelor, a vârstelor.

Cum miros iubirile noastre pentru toată viața, acelea care ne vor călăuzi de la un capăt la altul al bucuriei de a trăi? A iarbă tăiată, a flori de câmp? A lapte de mamă? A răsărit de lună? A prăjitură cu mere? A briză de mare? A fir de busuioc? A ceai de mentă? A zahăr ars? A față de pernă uscată la vânt? A ploaie de vară? A seară de Crăciun? A dimineață de Paște?…

Și nu-i așa că poveștile de dragoste în care avem puterea de a ierta până la capăt și de a lupta împreună curajos cu încercările vieții sunt iubirile noastre pentru totdeauna?

La fel ca în cărțile cu Harry Potter, și viețile noastre sunt tot bătălii nesfârșite între bine și rău. Există în preajma fiecăruia dintre noi câte o armată de mortivori sau câte un șarpe otrăvit pregătit să ia puterea, chiar dacă la noi, la oamenii de rând, magia întunericului ia forma grijilor, a bolilor, a sărăciei, a nedreptății, a trădării, a delăsării, a uitării. Dar mergem înainte, știind că, dacă avem iubire, vom putea învinge sau vom muri demni. Oricât de mari ar fi prăpăstiile peste care avem de trecut, dacă există în viața noastră cineva pe care să îl iubim din tot sufletul și care să nu ne părăsească la greu – un tată sau o mamă, un frate sau o soră, un iubit sau o iubită, un soț sau o soție, un prieten sau o prietenă – putem să ridicăm bagheta și să ne azvârlim curajos înainte, întrebându-ne unul pe celălalt numai și numai din priviri:

Dacă vom trece cu bine peste asta, nu-i așa că nu ne vom mai despărți niciodată?…