Femeia-seismograf

În noaptea de sâmbătă spre duminică, pe 28 octombrie 2018, la ora 1 și 25 de minute, am trăit seismul, cu toate zgâlțâiturile sale. De fapt, cu toată frica adusă de el, căci am simțit, parcă, panica oamenilor și am fost convinsă că am strigat și eu, îngrozită, „Cutremur!”, ca să-i avertizez pe cei de lângă mine. Numai că atunci când am deschis ochii, casa noastră din Popești Leordeni părea la fel de stabilă și de nemișcată ca atunci când mă culcasem, iar cei de alături – Iza, mereu zâmbitor-încolăcită pe câte-un pui de unicorn, și Paul, torcând agale la fuiorul vreunui vis –  dormeau duși, nepărând să-mi fi auzit nici strigătul, nici să fi simțit vreo adiere de teamă ori vreo zgâlțâire seismică. Însă îmi bătea inima atât de tare, rupându-mi pieptul, încât m-am gândit că poate zbaterea ei nebună a generat mișcarea patului, a casei, a minții mele intrate in tangaj…

Am avut nevoie de-un timp, de respirații ritmate, de-o rugăciune, ca să pot să accept că a fost doar un coșmar. Unul foarte, foarte veridic. Apoi am fixat momentul (și experiența) în timp și în spațiu, trimițând un sms unei persoane foarte dragi.

Aproape de ora 4 fără 20, când casa a început să se zgâlțâie din nou, n-am mai avut curajul să strig nici măcar în vis. Am rămas nemișcată, ascultând vuietul pământului, lătratul întețit al câinilor și zăngănitul nervos și metalic al balustradelor, încercând să mă întreb dacă a recidivat coșmarul sau, de data aceasta…

L-am lăsat pe Paul să ne anunțe că este cutremur și eu doar am încuviințat cu voce tare și cu sufletul, culmea!, parcă mai liniștit decât la experiența anterioară…

Mi s-a mai întâmplat astfel cu 14 ani în urmă, în decembrie 2004, când m-am trezit din somn, speriată de valul enorm al unui tsunami care se îndrepta spre mine și de valul enorm al fricii evadate din mai multe suflete înspăimântate, urmând să aflu, apoi, de la primele jurnale ale dimineții că, într-adevăr, în noaptea aceea, un val uriaș, ucigător, înălțat din Oceanul Indian, măturase țărmuri enorme și insule așezate în calea lui. Am mai scris și am mai povestit despre asta, enumerând câteva așa-zise Întâmplări ciudate pe care le-am trăit de-a lungul vieții. Și astăzi, când „întâmplările ciudate” au venit din nou peste mine, chiar dacă eu nu reușesc încă să le găsesc o explicație pe înțelesul minții mele închistate în scheme logice, știu că trebuie să-mi deschid sufletul și să îl las să priceapă că toate acestea sunt pentru mine lecții primite ca să pot să privesc spre univers acceptând că suntem ființe multidimensionale, care trăiesc în universuri multidimensionale, că marile evenimente se știu dinainte și unii oameni le pot prevedea – așa cum aș fi putut face eu însămi dacă aș fi știut să interpretez corect mesajele premonitorii venite la mine cu două ore mai înainte ca seismul să se producă.

Îmi spuneam, până nu demult, că sunt femeia-poligraf și că știu întotdeauna când sunt mințită. Încep să cred că sunt și femeia-seismograf, trăind cutremurele pământului-mamă mai întâi în vis, și abia apoi în realitate. Numai că se pare că mai am multe de învățat pentru a folosi un asemenea har, pentru ca toate acestea să nu fie doar întâmplări ciudate, de nepovestit celor care m-ar putea crede, și pe mine, la fel de ciudată ca istoriile mele, și pentru ca ele să nu rămână simple revelații care n-au folosit nimănui la nimic…

P.S. Poate că nu întâmplător mi-au ieșit în cale fotografiile pe care mi le-a făcut Ilona în Dublin, la Irish Museum of Modern Art, în expoziția lui Frank Bowling numită Mappa Mundi. Țin pământul întreg între brațele mele, și el vorbește cu mine. Mai am doar un lucru simplu de învățat: să-l înțeleg… 🙂