„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Toate la timpul lor

de

Ne mândrim, uneori, cu puterea de a ne înfrâna dorinţele, cu tăria de a ne feri de riscuri inutile. Adesea, cotiturile prea aventuroase ale vieţii nu ne par decât ispite, care merită să fie ocolite la mare distanţă. Însă de foarte multe ori ne trezim, peste ani, că regretăm că nu am înfăptuit la timp lucruri pentru care apoi s-a făcut prea târziu.
La ceas de bilanţ, când toţi aşezăm pe liste rânduri care să cuprindă tot ce am făcut sau n-am făcut în anul care stă să se termine, am vrea să convingem ceasurile să cunoască sensuri opuse, deşi ştim că nu se mai poate. Şi ne oblojim durerea cu pansamentul promisiunii că, atât cât mai avem de trăit, vom cântări mai aprig decizia de a spune Nu.

Sunt, în viaţă, refuzuri care, deşi par semne ale cumpătării, ne ţin departe de propria fericire. Cunosc bine o doamna fină, educată, frumoasă, care a refuzat să îşi urmeze iubitul din facultate, cel dintâi, atunci când acesta a decis să plece departe de ţară. I se păruse, atunci, că va mai iubi de multe ori, că inima ei îşi va reveni cu uşurinţă. Că va uita şi va tresări de dragul altcuiva, altcândva, iarăşi. „Nu am mai iubit niciodată pe nimeni”, mi-a spus, când am întrebat-o de ce e tot singură, după atâţia ani. Şi am crezut-o. Şi am înţeles-o. Pentru că ştiu că există iubiri de pe urma cărora nu-ţi mai poţi reveni niciodată cu adevărat.

Cunosc femei oropsite în tratamente istovitoare pentru a putea rămâne însărcinate din nou, după ce cu ani în urmă au renunţat, de bună voie, la sarcini venite firesc şi uşor. La pavăza scuzei, la umbra adevărului că nu se simţeau pregătite să devină mame, au amânat decizia, până când a devenit imposibilă. Şi am destui  semeni care, din politeţe, din lene, din teamă, n-au plecat din case în care nu mai erau fericiţi, nu şi-au urmat iubiri care le-ar fi umplut sufletul şi rostul, iar mai târziu, peste ani, din miezul singurătăţii lor privesc în urmă şi simt că ar fi trebuit să îndrăznească mai mult, să ceară mai mult.

Să fim mândri că am trăit aşa cum se cuvine, judecând după normele lumilor, sau să ne apărăm de regretele cumplite pe care mai mult ca sigur le vom avea atunci când vom înţelege că am vrea, dar nu mai putem da timpul înapoi ca să ne schimbăm istoria? Să riscăm? Să regretăm? Să aşteptăm?

Ştiu, toate trebuie făcute la timpul lor, dar de unde ştim care e adevăratul timp potrivit al iubirilor noastre, al îndrăznelilor noastre, al îndoielilor noastre?…

Tag-uri:
· · · · · · ·
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Da…Așa spunem că toate trebuie făcute la timpul lor. .Însă de cele mai multe ori ,nu știm sau poate nu vrem să înțelegem că acela e momentul. ..Și lăsăm ca șansa să treacă pe lângă noi,fiindcă vrem sa facem doctorate, să ne realizăm profesional și uitam să iubim, să îndrăznim să spunem DA..Să nu mai fim mofturosi, orgolioși, plini de sine, să știți că poți să fii soție, mamă și doctorand.Cunosc cazuri …anii au trecut și ele au rămas singure dintr-o independentă prost înțeleasă. .Cred ca anumitlucruri în viață au timpul lor..Și dacă el trece …avem doar regrete.Sa aveți curajul și înțelepciunea de a îndrăzni să faceți lucrurile pentru suflet la timpul lor..Un an nou cu liniște în suflet și sănătate!

    Adriana 30 decembrie 2017 4:59 PM Răspunde
    • Adriana, sa aruncam regretele, sa le abandonam in anii trecuti si sa incepem 2018 doar cu sperante proaspete, cu bucurie in suflet ca traim, ca suntem aici, ca ne intalnim unii cu altii, ca avem parte macar de clipe de fericire! Eu uite, sunt bucuroasa si recunoscatoare ca am terminat cu bine si doctoratul, si am pe mai departe familia mea superba alaturi, au fost sacrificii si vor fi mereu, dar sa nu le lasam sa ne ia ce avem mai de pret, dragostea noastra… La multi ani, draga mea prietena!

      Alice Năstase Buciuta 3 ianuarie 2018 1:06 PM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title