„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Sunt un câine rănit

de

Zilele trecute – nu știu cât a trecut exact, pentru că, ați observat și voi, timpul se dilată absurd în perioadele de suferință și trece ca o străfulgerare atunci când ești fericit -, i-am răspuns la câteva întrebări Monicăi Berceanu, o colegă de breaslă delicată și atentă, pe care o admir pentru parcursul ei curajos prin viață. I-am povestit câte ceva despre cum sunt eu iubind, scriind, trăind, iar ea a adunat răspunsurile mele într-un interviu pe care îl puteți citi AICI.

I-am spus cum sunt ca prietenă, mai ales acum, după pierderea Simonei:

„Prietena Alice este mută de durere și devastată. Am iubit-o și o iubesc enorm pe Simona, noi am împărtășit una cu cealaltă cele mai adânci secrete, cele mai profunde neliniști, nu ne-am ascuns una în fața celeilalte nici ultimele vini și rușini – ne-am fost una alteia oglindă, adevăr și martor, ne-am fost bucurie și sprijin la greu, am avut o relație de prietenie și iubire din primul an de facultate, când ne-am întâlnit, norocoase, frumoase, inocente, în aceeași cameră de cămin, și apoi am crescut împreună, am învățat împreună, iar toate, absolut toate poveștile de iubire ni le-am împărtășit una celeilalte de la primii fiori până la cele mai de taină neliniști. Anul acesta, în toamnă, s-ar fi împlinit 30 de ani de când suntem prietene și am fost prietene clipă de clipă, nu ne-am despărțit niciodată, deși viețile noastre ne-au despărțit, uneori, temporar, iar între noi s-au mai așezat și alți oameni. Peste distanțe și conjuncturi, relația noastră profundă nu a încetat nici măcar o clipă, deși, foarte rar, ne-am și certat pătimaș, apoi ne-am împăcat plângând. Nu exagerez când spun că suntem suflete-pereche. Ultimele mesaje pe care ni le-am scris, chiar în seara dinainte ca inima ei să se răzvrătească așa de neașteptat, se încheie cu Te iubesc. Și era un Te iubesc spus din inimă, chiar dacă inima ei a luat-o razna în dimineața următoare, iar a mea s-a tot poticnit în atacuri de panică de atunci încoace…”

Și am avut tentația să continui si să spun mai departe tot adevărul despre ceea ce simt, dar m-am oprit, fiindcă am simțit că izbucnirea mea nu-și avea rostul pe blogul plin de lumină al Monicăi Berceanu. La mine acasă, însă, pe blogul meu, am dezvăluit cele mai spinoase sau îndurerate gânduri, mi-am mărturisit, cu părere de rău sau căință, cele mai grele porniri sau cele mai urâte defecte… Și n-am spus ceea ce trebuie, totuși, să spun o dată și o dată, dar scriu acum, ca și cum mi-aș cere iertare.

Cum mai sunt?

Sunt și crunt supărată pe lume și pe oameni, recunosc, am rămas cu o amărăciune pe care nu știu, încă, s-o gestionez. Am văzut de multe ori oameni îndoliați reacționând fără delicatețe și, la momentul respectiv, nu i-am înțeles. Dar viața m-a făcut, între timp, să pricep că atunci când suferi cumplit nu mai ai energie pentru  politețuri, ești pe bateriile de avarie, care-ți asigură doar supraviețuirea și mai puțin conviețuirea amabilă.

Am văzut, demult, la o înmormântare la Ploiești, o fiică devastată de durere care îi spunea unei vecine: „Pleacă, du-te de aici, toată viața ai bârfit-o și ai supărat-o pe mama, ce cauți?” Știu că m-a marcat gestul ei și m-am gândit că ar fi trebuit să fie bună, s-o lase pe vecina cea rea să vină să-și ceară iertare…

Am văzut și un tată rămas fără fiu care îl înjura pe Dumnezeu și-am judecat că-i urât că nu se poate controla, mai ales în asemenea circumstanțe. Dar așa îmi vine și mie să fac acum, să urlu, să strig, să fiu abruptă, nepoliticoasă, să înjur, nu mai sunt deloc dispusă la compromisuri cu cei care m-au supărat și mai ales cu cei care au supărat-o pe Simona, cu cei care nu i-au fost alături decât la distracție sau cu cei care au așezat-o în panoplia lor de relații ca pe un trofeu și care acum nu mai prididesc să spună cât au iubit-o, deși, cât a trăit, au uitat să îi spună sau, mai ales, să se poarte ca atare. Da, știu, n-am reacționat prea amabil, și am și primit deja o grămadă de reproșuri – în mesaje private sau pe tărâmul cutezanței virtuale, acolo unde ne vărsăm fără rețineri toate nemulțumirile.

S-au supărat pe mine mulți dintre cei cărora nu le-am răspuns la telefon să le dau amănunte despre ce și mai ales cum s-a întâmplat, fiindcă stăteam la priveghi sau jeleam închisă într-un colț de casă, să nu mă vadă copiii urlând. Da, n-am mai răspuns deloc după ce am primit unul, două, trei telefoane, la rând, în care interlocutorii spuneau, toți, aceeași prostie, probabil devenită formulă la modă în conversațiile la înmormântare: „Vai, spune-mi că nu-i adevărat!”, ca și cum ar fi așteptat să-i consolez eu. Apoi voiau detalii. Sau mă întrebau, după ce precizau că au adorat-o pe Simona, „dar ce avea, era bolnavă?”, deci era limpede că așa de aprig au iubit-o, încât, în toți anii din urmă, cât Simona s-a luptat cu bolile, i-a durut în cot de ea, n-au trimis nici măcar un gând bun, cu atât mai puțin vreun leu în campania de donații pe care am susținut-o în tot anul din urmă. Apoi n-am mai răspuns nimănui, asta e, sunați… Și am primit, iarăși, ceva ce m-a iritat peste poate în zilele acelea încovrigate de durere, în care nu știam dacă mă mai pot da jos din pat sau dacă mai vreau să o fac. Tot felul de porunci, îndemnuri și indicații: tu trebuie acum să faci, să scrii, să publici, să aduni, să povestești, să ții flacăra mai departe… Nu cred că unui om cocoșat de durere îi mai trebuie încă o cocoașă, hai să avem grijă fiecare de ce face el, că e tare ușor să dăm altora de lucru, spunându-le că noi vrem asta, ne-ar pica bine ailaltă, și, uite, suntem pregătiți să-i aplaudăm, deși, nu neapărat o vom face, că uneori ne e lene și pentru un like, d’apăi pentru un plesnet de palme…

Sunt supărată că am constatat că majoritatea oamenilor nu știu să se poarte în momente de asemenea intensitate, n-au pic de exercițiu al empatiei și tot pe omul rănit îl asaltează cu sâcâieli, ca să se simtă ei mai bine și nu ca să-l ajute…

Sunt un câine cu o rană mare, deschisă, și-s gata să-i mușc pe toți cei pe care i-am răbdat trecând pe lângă mine, fie mângâindu-mă în răspăr, fie dându-mi câte un șut și, cum fac toate animalele rănite, gata să-i mușc, fără discernământ, și pe cei care vor să mă mângâie de-adevăratelea, cu iubire. Că e mai sigur așa. Gata cu răbdarea. Gata cu politețurile. Adio compromisurilor. Viața este, până la urmă, atât de scurtă…

Și bineînțeles că sunt supărată pe mine, foarte supărată, că nu știu să duc mai demn și mai elegant suferința asta. Că nu mi-am făcut timp să le mulțumesc celor care mi-au scris frumos, din suflet, plângând sau oferindu-se cu noblețe să-mi ia copiii de la școală, să-mi facă o ciorbă sau să-mi șteargă lacrimile, fără să întrebe nimic. Că am uitat că nu pot schimba trecutul, că puterea mea cea mai mare este pacea dinăuntru și, totuși, am lăsat furtuna asta să mă urâțească și mai mult, adăugând riduri și furii peste toate suferințele și neputințele de mai înainte, de care vreau să mă vindec invocând speranța, cum mă tot învață Deepak și eu nu învăț…

Om Karuna Namah – Invoc puterea universală a compasiunii, a empatiei, a bunătății…

Om Karuna Namah.

Să fie liniște, să fie speranță, să fie lumină, să fie iertare. Aici sau acolo unde ne vom mai întâlni, ca să povestim și să râdem împreună, cum am făcut-o împreună de atâtea minunate ori…

Căci ne mai întâlnim, nu-i așa?

 

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Alice a mea, super-scumpa, nici eu nu stiu ce sa spun si ce sa fac in asemenea suferinta…Tu stii ca te iubesc si mi-as dori sa pot macar un pic sa te alin, dar nu stiu, nu stiu, in asemenea pierderi nici un cuvant nu e bun, nimic nu e potrivit. Te imbratisesc cu toate gandurile mele si te rog sa ma ierti ca nu sunt in stare sa spun sau sa fac ceva potrivit! Iar daca tu vrei sa fac ceva, te rog spune-mi direct, chiar asa cum ar face un caine ranit. Te iubesc definitiv!

    jeni 3 mai 2017 5:01 PM Răspunde
    • Jeni a mea cea buna si draga, niciun cuvant nu poate cuprinde legaturile dintre noi, prietene, de-acum, de-o viata si, uite, de-o moarte… Te imbratisez si iti multumesc, tu mi-ai fost alaturi mereu, si la bine, si, mai mult, la greu, iti sunt nespus de recunoscatoare pentru tot ce aduci in viata mea.

      Alice Năstase Buciuta 3 mai 2017 11:11 PM Răspunde
  • Te iubesc, Alice!

    Hisu Cristina 4 mai 2017 10:18 AM Răspunde
    • Si eu te iubesc, Cristina mea draga, de atatia ani ne tinem de mana, ca sa ne fie mai usor… Si parca tot nu se face usor…

      Alice Năstase Buciuta 6 mai 2017 2:29 PM Răspunde
  • Ne intalnim, Alice, ne intalnim sigur! Te strang in brate tare, tare, si nu stiu ce sa-ti spun, habar n-am cum sa ma port in astfel de situatii, n-am invatat nici pana acum ce-ar trebui sa fac, dar iti asez un gand bun in palma, si fac trei pasi in spate unde stau, si observ, cuminte. Te imbratisez, te sarut, si-ti doresc din inima sa treci cu putere peste toate.

    Alexandra Bohan 4 mai 2017 10:24 AM Răspunde
  • Draga Alice, sunt aici si nu stiu ce sa-ti spun. Asteptam sa scrii si ai scris. Voiam sa stiu de tine si am aflat. Durerea nu trece, nu se vindeca. Ce ai tu si Simona este o poveste fara sfarsit, chiar daca…
    Te rog doar sa ai grija de tine!

    cristina gvinda 4 mai 2017 10:34 AM Răspunde
    • Cristina, am ezitat mult daca sa scriu, apoi, dupa ce am scris, am regretat… Acum nu mai pot da inapoi. Durerea nu trece, nu trece…

      Alice Năstase Buciuta 6 mai 2017 2:24 PM Răspunde
  • Sa sti exact ce trebuie sa spui si sa faci pentru cel in suferinta, este o suprema dovada de iubire.Sa va bucurati si sa va sprijiniti mereu de iubirea celor care au stiut sa va ramana alaturi, tacuti si la fel de indurerati .Astfel de momente si trairi ne ridica valul de pe ochi, pentru a putea vedea mai bine, mai intelept, cine si ce conteaza cu adevarat in viata fiecaruia.

    mona 4 mai 2017 10:41 AM Răspunde
  • …. si nu uita „Avem o singura viata si, cand nu iubim, o mie de morti”

    mona 4 mai 2017 11:14 AM Răspunde
  • Va trece greu,Alice draga mea,sau poate chiar niciodata!
    Te iubesc,te pretuiesc si numai eu.Te rog sa ne dai voie sa facem asta pana la sfarsit!

    Irina 4 mai 2017 1:02 PM Răspunde
    • Irina mea draga, de atatia ani primesc iubirea si atentia ta si n-am sa pot niciodata sa iti multumesc de ajuns. Te imbratisez, cu multe emotie, ca la fiecare intalnire a noastra in gand sau fapta.

      Alice Năstase Buciuta 6 mai 2017 2:22 PM Răspunde
  • Da, ne mai întâlnim cu ei, cei dragi călători în alte lumi. Crede, Alice. Și fii atentă la semne, sunt acolo, doar să le vezi. Nu semne care te îndeamnă să faci ceva, ci doar semne că Simona e în preajmă.
    N-aș fi crezut asta înainte. Eram destul de convinsă că e vorba de autosugestie, de felul în care psihicul încearcă să facă față situației oribile.
    După ce-a murit mama, am crezut. Semnele erau în fața ochilor mei, sunt și acum. ”Sfârșitul nu-i aici”, cum spune un cântec.

    Greta 4 mai 2017 5:48 PM Răspunde
    • Greta, multumesc pentru gandul cel bun. Asa este, sunt semne pretutindeni, doar ca noi nu suntem antrenati sa le vedem, iar atunci cand le vedem sau simtim nu avem curajul sa le pastram in noi pentru totdeauna. Mai devreme sau mai tarziu le alungam sub umbra unui confortabil „mi s-a parut”…

      Alice Năstase Buciuta 6 mai 2017 2:18 PM Răspunde
  • In asemenea momente suntem singuri,gandul si constiinta ne sunt aliati sau dusmani .Bine ar fi sa pastram in memorie zborul pasarii , sa uitam plecarea ei,ca sa ne fie mai usor……………Dumnezeu sa-ti dea putere ,sa te ajute sa-ti vindeci ranile,pentru tine si familia ta frumoasa !

    Muza 6 mai 2017 2:47 PM Răspunde
    • Muza, asa ar trebui, dar e greu sa invatam sa uitam selectiv, sa ne amintim doar ce-a fost bine sau, mai exact, doar ce-a fost, nu ce n-a fost…

      Alice Năstase Buciuta 6 mai 2017 3:08 PM Răspunde
  • Guilty as charged! Te rog sa ma ierți! Da, si eu am reactionat total aiurea si îți dau dreptate, doare al naibii de tare si ai voie sa musti, sa-ți strigi durerea, sa plângi. Te înțeleg perfect pentru ca si eu am fost in situația asta. Dar mi-am lins rănile si anticorpii încep sa ajute, încet-incet durerea devine suportabila si am început sa-i iert pe cei pe care am vrut sa-i mușc.
    Cu toate ca si eu am greșit fata de tine si durerea ta, m-am revoltat pe cei care trimiteau mesaje gen ” Simona zboară printre îngeri” sau „Simona scrie pentru îngeri, ii face sa rada” …
    Simona e un înger si toată numai dragoste. A iubit mult, pe cine trebuia si pe cine nu trebuia si a reușit sa-i ierte pe ce-i care au greșit fata de ea, cei care au înșelat-o, care au rănit-o. Pentru ca si iertarea e un fel de dragoste de care nu toți suntem in stare.
    Semne au fost si vor fi. Probabil pentru ca le-am înțeles târziu sau le-am înțeles dar nu am vrut sa le cred, reacția mea a fost atât de ciudata.
    Acea carte despre memoriile din rai, când am cumpărat-o m-am gândit la tine deși probabil ca tu nu crezi sau nu credeai la acel moment. As fi putut sa o iau cadou pentru o prietena care crede si e interesată de astfel de „ciudățenii”. Dar nu, primul gând a fost la tine.
    Mesajul ei este ca nu, sfârșitul nu-i aici, dar nici începutul (între voi) nu a fost acum 30 de ani.
    Semnele vor veni si le vei înțelege când vei pași pe lângă acel path resistance.
    Love you!

    Daniela 6 mai 2017 9:41 PM Răspunde
  • Asa suntem setati, sa aratam empatie daca o persoana placuta noua trece printr-o drama.Eu am devenit mai precauta si mereu imi vine gandul:” Poate merita sa moara, de unde ii cunosc eu trecutul?” De unde cunosti consecintele actiunilor Simonei asupra altor persoane?Cei mai multi ma vor blama, dar pe mine nu ma intereseaza.Nu mi-ar conveni sa dispara bolile incurabile, este nevoie de ele pe acest pamant, pentru ca fac dreptate de atatea ori.Ele nu accepta spaga,poti sa ai milioane de dolari si tot mori. Cineva iti face ceva rau,iti ramane o singura speranta: o sa moara el de cancer, o sa ii moara copilul intr-o zi cand are de toate, etc.Exemplu:Parintii lui Cristi Toporan, fostul gagic al lui Elenei Basescu a murit anul trecut.Parintii lui i-au cumparat un Bentley pentru ca a „invins” cancerul.Cancerul a recidivat, putin i-a pasat de cele 3 milioane de euro cheltuie in Germania si dus a fost.Sofica Dumitrascu, judecatoarea a murit in ianurie 2017.Putin ca i-a pasat cancerului de fata ei de 14 ani, ramasa fara mama.Daca te uiti in ce dosare a fost implicata iti spui:”Mare dreptate a facut cancerul !”Nu imi place fraza de genul:”A iertat toti dusmanii, pe cei care au inselat-o, ranit-o!.”Este ca si cum s-ar considera ea buna si aia din jur rai.Sa ceara ea iertare la persoanele carora le-a facut rau nu am citit.Eu as spune inainte de moarte:”Eu nu am iertat, m-am razbunat, mi-am facut dreptate si bine m-am simtit in decursul vietii!Nu am nevoie de iertarea nimanui si nici ne vreau sa iert pe nimeni!”Daca as face cancer, nu m-as milogi la dumnezeu, m-as gandi la eutanasiere.

    Valentina 8 mai 2017 10:30 PM Răspunde
    • Valentina, cred ca ai dreptate, eutanasierea poate fi o solutie buna pentru oameni care gandesc ca tine. Stii cum se spune:”zici ca poti, ai dreptate, zici ca nu poti, ai dreptate”. 🙂

      Alice Năstase Buciuta 10 mai 2017 4:34 PM Răspunde
    • Lasa judecatile lui Dumnezeu. Nu mai pretinde ca stii de ce mor unii ca habar nu ai.De cancer a murit si Sfantul Nectarie, deci nu loveste doar netrebnicii.Eu ma rog ca Dumnezeu sa nu ii socoteasca Simonei greselile si tot ce a facut ea bun pe acest pamant sa i se intoarca inmiit acolo unde e. Alice, imi pare sincer rau pentru suferinta ta si sper ca iubirea care v-a unit sa iti fie alinare.

      cristina 14 mai 2017 7:56 AM Răspunde
      • Cristina, iti multumesc pentru bunatate, iti multumesc. Mi-e, insa, tare, greu, tare, tare greu… Simt ca ma sting de dor.

        Alice Năstase Buciuta 15 mai 2017 10:51 PM
      • Cancerul este atestat documentar din anul 3000 i.e.n..S-a descoperit la faraoni, la osemintele acestora.Concluzia:Inaintea lui dumnezeu a fost cancerul.Trebuie sa fii realista, cum a fost Adele Chirica.Chiar daca creste singura un copil epileptic stia ca probabilitatea sa faca cancer este ridicata avand in vedere ca tatal ei si bunica au murit din cauza dlui cancer.Bineinteles ca a facut cancer in anul 2016, nu s-a milogit de dumnezeu, ba i-a tras cateva si sudalme lui dumnezeu si na ca momentan traieste.

        Valentina 16 mai 2017 12:46 PM
  • Draga si frumoasa Alice… nici un cuvant din lume, nici o exprimare (oricat de sincera si mestesugita ar fi ea) nu te poate linisti. Stiu ca nu te incurajez spunandu ti ca nici timpul nu va reusi sa faca asta.Pentru ca intradevar sufletelor nobile le este dat sa traiasca iubiri desavarsite,dar si durerile sunt pe masura.

    MonicaV 10 mai 2017 8:19 AM Răspunde
    • Monica mea minunata, ce dor imi e de tine, ce loc special ocupi, pentru totdeauna, in inima mea! Asa este, scumpa mea prietena, un dans perpetuu intre iubire si durere. Te imbratisez tare, tare!

      Alice Năstase Buciuta 10 mai 2017 4:27 PM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title