„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Planificăm sau așteptăm?

de

Am o amică de care am fost, la un moment dat, destul de apropiată, care şi-a planificat de pe la vreo 10 ani tot ce urmează să i se întâmple în viaţă. A decis cu înţelepciune că va avea primul iubit la 18 ani, că se va mărita (nu cu primul, ci cu cel de-al treilea iubit) când va împlini 28 de ani şi că va avea singurul copil la 32.

Între planificările matrimoniale au avut loc şi acelea profesionale, de la care, de asemenea, nu s-a abătut câtuşi de puţin. La 23 a absolvit facultatea, la 29 a terminat doctoratul şi, până la 31, a ajuns manager în compania unde începuse să lucreze, încă din timpul facultăţii, ca dactilografă deşteaptă, bună, eficientă, supracalificată. A mers în luna de miere în Corsica, fiindcă aşa visase toată viaţa şi aşa planificase. Apoi, în fiecare an, ea şi soţul şi-au făcut concediul de vară pe câte un alt continent (lăsând copilul cu socrii, după apariţia celui mic). La câţiva ani după căsătorie, s-au mutat de la apartament la casă – fiindcă aşa stabilise ea demult. Şi când copilul a mers la şcoală au cumpărat şi o casă lângă Bucureşti, ca să aibă unde să se relaxeze în weekend.

Când soţul ei s-a îndrăgostit de altă femeie, ea s-a prefăcut că nu e supărată pe el şi a aşteptat să îi treacă. Aşa planificase să facă, demult, când era mică şi văzuse că răzvrătirile mamei sale împotriva tatălui nu tocmai fidel nu rezolvaseră nimic. Apoi, când ea s-a îndrăgostit de alt bărbat, şi-a înghiţit dragostea şi a aşteptat să-i treacă şi ei, fiindcă aşa stabilise că trebuie să facă o femeie deşteaptă, în adolescenţă, când văzuse o mătuşa rebelă bombardată de oprobriul public.

Acum câteva zile, am primit de la ea un e-mail în care îmi spunea că băieţelul ei e mare şi că, anul acesta, trebuie să între la facultate. Că i-a luat meditatori la toate materiile de admitere şi că ştie că examenul lui va fi un succes, că va intră pe locurile fără taxe. Mi-a povestit cum merge la sală şi ce maşină şi-a mai cumpărat. Mi-a spus că i-a plăcut mult în Papeete, că a descoperit acolo Raiul pe pământ. Şi, într-un final, aşa, ca într-o doară, mi-a spus că a băgat divorţ. Că nu era fericită. Că nu fusese niciodată. Şi că, în vară, după ce intră copilul la facultate, s-a hotărât să plece vreo doi ani în Franţa, unde să facă o şcoală, sau nişte cursuri, sau să picteze, sau să nu facă nimic. Şi că nu a planificat asta dinainte. Dar că într-o dimineaţă, după o seară în care a adormit plângând în timp ce soţul ei sforăia, şi-a dat seama că e absolut fabulos să faci lucruri care ies din schemele aranjamentelor pe termen lung.

Mi-a promis c-o să-mi mai scrie, dar a precizat că nu ştie când şi de unde…

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Da, o inteleg, dupa ce si-a planificat toata viata minut cu minut, ar mai vrea sa faca si ceva spontan, si sa guste acel sentiment de „thrill” pe care ti-l da necunscutul, cand nu stii ce iti va aduce ziua de maine sau unde te vor purta pasii in viitorul mai apropiat sau mai indepartat.
    Ii doresc multa bafta prietenei tale, sa-si gaseasca fericirea.

    Victoria West 21 iulie 2016 1:20 AM Răspunde
  • Planificam fara mari asteptari ca planul sa ne iasa intocmai. Planificam pentru o cat de cat siguranta si cu un backup plan pentru a nu fi dezamagiti, deprimati ca primul plan nu a iesit cum a fost stabilit. Say Hello to good surprises, say Goodbye to bad surprises.
    Sau cum spunea Simona intr-un editorial: „daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada spune-i ce planuri ai” 🙂

    Daniela 22 iulie 2016 4:35 PM Răspunde
  • Pingback: Planificăm sau așteptăm? – Femei de 10

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title